Blogul minunatului creier leşinat

Fiindcă, la început, voiam să-mi demonstrez că nu sunt dependent în nici un fel de blogging, cum am văzut că se întâmplă altora. Apoi a venit o problemă la care nu mă aşteptam: nu mai am idei. Aşa că, dacă vede cineva ceva (de la banal la inedit, orice), să-mi dea un comment, poate să povestească ce doreşte sau să scrie pur şi simplu orice doreşte. Chiar că am nevoie de idei…

Apoi, mi s-au întâmplat atâtea lucruri, încât am uitat să le trec în jurnalul acesta virtual, şi uitate au rămas, fiindcă n-am mai avut răgaz să le aştern pe hârtie.

Totuşi, am dereticat printre vechituri şi am găsit ce să scriu… E ceva scos din context, dar sper să savuraţi oricum ceea ce am scris acum câţiva ani, când eram la liceu.

***

Vineri 03.12.2004

Un sicriu şi-un leagăn
Aşteptau în piaţă.
Cel dintâi o moarte,
Cel de-al doilea o viaţă.

Nu ştiu cine însă
M-a-ndemnat să scriu.
Moarte pe-acel leagăn,
Viaţă pe sicriu.

Această poezie era scrisă în piatră, pe peretele unui cavou. Nu am intrat, era chiar afară, adică era scris pe un perete exterior. Astăzi, în loc să fiu la şcoală, m-am dus la un cimitir, fiindcă mă frământau mult întrebări precum: Care este sensul vieţii mele? Ce fel de viaţă voi avea? Voi fi bogat? Voi avea o iubire fericită? Fericirea însăşi? Viaţa şi moartea sunt la fel de pline de surprize…

După ce m-am dus la morminte, m-am plimbat până la vârful unui deal, care era în apropierea cimitirului, ca să văd panorama Piteştiului şi am tras o concluzie. Noaptea arată mai bine, datorită electricităţii. De altfel, orice oraş arată mai bine noaptea, când e străbătut de lumini electrice, fiindcă e mai feeric şi nu se văd părţile urâte, cum ar fi pereţii neîngrijiţi.

Mă duc în altă parte, dar nu mă pot hotărî unde să merg, aşa că mă răzgândeam mai tot timpul. M-am dus la un supermarket, unde l-am văzut pe… Bogdan. M-am dus la el, sperând că n-o să fie atât de morocănos cu mine cum era la şcoală. I-am spus:
- Salut!
- Salut.
Am răsuflat uşurat. Când am văzut că dădea să iasă, l-am întrebat:
- Pot să merg cu tine pe drum?
- Da…
M-am bucurat în sinea mea, ca nu cumva să se răzgândească. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost:
- Nu vorbeşti cu mine fiindcă ţi-e frică de bârfe?
- Da.
- În acest caz, te înţeleg… Dar parcă noi vorbeam şi ei nu ziceau nimic!
- Ei da, parcă n-o ştii!
- Păi, nu ştiu nimic!
Voiam să mai spun că nu-mi pasă, dar lui îi pasă mult. Voiam să mai spun că nu contează, dar pentru el contează. Voiam să-i spun că simplul fapt că noi vorbim nu înseamnă nimic, dar el nu crede asta. Din cauza asta, am tăcut. Când a văzut că stăteam pe gânduri, m-a întrebat:
- Ce vrei să faci în viaţă?
M-a întrebat asta fiindcă a observat că n-am fost la şcoală şi i-am zis că nu voiam să fiu acolo. Atunci i-am spus:
- Am vrut să fiu psiholog, dar nu se poate.
Simţeam că nu mai puteam de ciudă, de mirare, căci am văzut coincidenţa asta: aceeaşi întrebare legată de viitorul meu, pusă de mine şi de el în mai puţin de o oră… Am continuat să-i răspund:
- Ştii, caut un semn, de-aia sunt în oraş.
- Îmi pare rău, dar o să fii dezamăgit.
Am stat un pic pe gânduri şi i-am replicat:
- Tu eşti un semn!
- Eu? Eu nu sunt semn!
- Dar întâlnirea dintre noi? A fost cu totul şi cu totul întâmplătoare. Chiar nu mă aşteptam să te întâlnesc.
- Nici eu.
Am stat tăcuţi o bucată de drum… Am comentat:
- Pe tine nu te observă nimeni, dar de ce am impresia că se uită toţi la mine?
- Fiindcă ai coarne!
- Dar ele sunt invizibile, cel puţin pentru mine. Parcă aş fi posedat de un demon…
- Acuma o iei cu demonii?
- Dar parcă tu erai ăla cu demonii.
- Ei da, eu eram cu demonii, a bălmăjit el.
Am ajuns la un fel de pod şi ne-am oprit aici.
- Vrei să mergem dincolo? am întrebat cu speranţă.
- Nu, nici prin cap să nu-ţi treacă să mergi pe pasarela asta… replică el categoric.
Eu am urcat primele trepte şi l-am întrebat:
- De ce?
El a urcat mai sus:
- Fiindcă de-aici e teritoriul meu şi îl administrez cum vreau, e numai şi numai al meu!
- Haide, nu fi rău!
- Nu!
Mi-a făcut vânt cu mâna, în semn de “pleacă de-aici”, făcându-se de-a dreptul caraghios. Urca şi tot dădea cu mâna, iar eu râdeam de el… După ce a dispărut din raza mea vizuală, eu n-am avut ce face şi am făcut cale-ntoarsă. Dar mi-a venit o idee: Ce-ar fi să mă duc acasă la el? După ce am ajuns la uşă, n-am îndrăznit să sun, simţeam o tensiune neştiută, venită parcă de nicăieri, şi-mi bătea inima atât de tare, că o simţeam şi în gât. M-am gândit că mai bine aştept pe o bancă şi-aşa am scris povestea de azi…

***

Foaia de hârtie s-a terminat, însă cred că pot reda din memorie urmarea poveştii. A fost un scandal luni, la şcoală, când Bogdan a venit la mine şi m-a strâns de gât, proptindu-mă de un perete din spatele meu, întrebându-mă de ce am venit la el. Eu i-am zis că nu am venit la el, apoi m-a întrebat de ce i-am încălcat teritoriul (şi ţin minte că făcea o mutră de vampir iritat, scoţându-şi la iveală colţii). I-am zis că nu eram eu, că m-a confundat cu altcineva. Eram şi un pic încurcat, fiindcă se uitau toţi colegii la noi. Până la urmă, nu mai ştiu cum, m-a lăsat în pace, dar a rămas suspicios în privinţa mea. Spre sfârşitul liceului, am observat că s-a schimbat, iar ultima dată când l-am văzut, acum câteva săptămâni, era aproape complet schimbat, doar fizicul i-a rămas acelaşi. Însă starea de spirit e uşor de ghicit la el, cel puţin din câte îl cunoşteam. Acum nu ţin nici o legătură cu el.

Cât despre întrebările legate de viaţa mea, mă frământă şi acum…