Povestea vieţii mele patetice – 1


La un an şi câteva luni am avut otită. Părinţii şi-au dat seama de acest lucru mult prea târziu, când eu plângeam încontinuu. Doctorii din Bucureşti (cei din Piteşti nu ştiau ce aveam şi m-au trimis cu părinţii în Capitală) au văzut că otita îmi mâncase timpanele, deci mi-a fost afectat auzul. Diagnostic: hipoacuzie bilaterală profundă, gradul nu mai ştiu care, cred că III. Cât creşteam, aveam să mă confrunt cu o serie de neplăceri… trebuia să port aparat auditiv, să mă duc la o logopedă (prietenă de familie) care mă învăţa să pronunţ clar cuvintele în româna pură, ba chiar mă punea la 6 (şi ceva) ani să scriu, până să intru la şcoală. Opa, am sărit prea mult.

Mama a fost sfătuită, în primii trei ani după ce am surzit, să mă interneze la o şcoală din aceea specială pentru surdo-muţi, însă ştia că eu sunt doar surd, nu şi mut, nici retardat. Aşa că s-a făcut luntre şi punte pentru a mă duce la doctori din cei mai prestigioşi din ţară, însă toţi îi spuneau invariabil: „Îmi pare rău, doamnă, dar e de internat.” Motivul: auzeam prea slab ca să pot comunica vreodată (probabil păream şi idiot). Situaţia s-a schimbat din momentul în care a auzit că există aparate auditive. Aşadar, ne-am dus (şi cu tatăl meu, care vorbeşte fluent limba franceză) în orice loc francofon: Franţa, Elveţia (partea franţuză) şi în alte locuri, dar cel mai des acolo eram. Mi se făceau tot felul de teste, din care audiograma e „faimoasă”… Îmi punea domn’ doctor o pereche de căşti şi apoi din căşti ieşeau sunete mai întâi imperceptibile, după care se intensificau treptat, căci la prima „adiere” trebuia să fac cu mâna că am auzit, după care asistenta (sau doctoriţa, naiba ştie cine era la pupitru) nota cu un semn decibelii şi frecvenţa la care am făcut cu mâna pe o hârtie cu scheme gen „sheet” (cum vedeţi la Excel, dar cu spaţii mult mai restrânse) pentru urechea stângă şi cea dreaptă. Acest test se repetă de mai multe ori, cu felurite sunete. S-a stabilit că pot să port aparat auditiv la urechea dreaptă. Cea stângă e aproape moartă, aud cu ea numai la decibeli mari.

Un episod: m-am săturat de teste, aşa că n-am mai făcut cu nici o mână. Stăteam supărat că nu mi se dădea atenţie, ci urechilor mele… De multă vreme n-am mai văzut-o pe mama să mă îmbrăţişeze, fiind prea preocupată de situaţia mea, şi asta mă ofusca. Ce vreţi, aveam vreo patru ani atunci…

Revenind, în excursiile acelea am întâlnit (de fapt, părinţii mei au întâlnit) tot felul de oameni, în special gazde pentru a avea unde să stăm, hotelurile fiind prea scumpe. Printre ei era familia Rognon din Saint-Aubin, Elveţia. Oameni minunaţi, care au o casă mare şi 11 copii adoptaţi. Aţi citit bine, recitiţi pentru siguranţă. Partea frumoasă era că acei copii erau de toate rasele, iar întreaga familie acoperea toate vârstele, eu fiind mezinul. Am stat un an cu ei, sau mai puţin, nu aveam noţiunea timpului pe-atunci, timp în care deja am aparat auditiv (nu mai ştiu de când) şi ei încercau să mă înveţe să vorbesc franceza, dar eu m-am pricopsit mai mult cu accentul. Sincer, eu chiar nu înţelegeam nimic din ce-mi vorbeau, credeam că sunt în aceeaşi ţară şi că se vorbea aceeaşi limbă, de asta m-am şi mirat când eram strigat „Andrea”, dar am aflat mai târziu (cu ani) că mama familiei era italiancă şi de asta a preferat să-mi spună aşa, după care toţi au început să mă strige aşa, iar eu m-am obişnuit. Am fost şi la o grădiniţă de-acolo, evident că nu mă puteam integra pe-acolo, dar era acolo o domnişoară care mă ajuta cu nişte chestii… mai mult le făcea ea, că eu nu înţelegeam mai nimic din ce se petrecea în jurul meu. Cu toate că multe cuvinte îmi lipseau din vocabular, am intuit multe lucruri şi am acceptat totul ca un dat. Vedeam multe, dar nu puteam spune nimic, deşi vorbeam chestii pe care ei nu le înţelegeau… acum, că-mi aduc aminte, nici eu nu mai ştiu ce voiam să spun, dar ţin minte senzaţiile, emoţiile… Totuşi, exista o punte de comunicare dintre mine şi ceilalţi: anumite intonaţii când se pronunţau numele cunoscute şi gesturile. Aveam cinci ani.

Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost chiar în Elveţia, oamenii aceştia erau chiar primitori, calzi şi foarte răbdători… de multe ori, făceam chestii comice şi râdeam mult, iar ceilalţi râdeau cu mine. Ar fi multe de zis, dar m-am rezumat la câteva. Esenţa e că viaţa era într-adevăr frumoasă acolo. S-a întâmplat, totuşi, să trebuiască să plec de-acolo. A venit tatăl meu cu un soi de camionetă portocalie să mă ia de-acolo… când mi-a zis că trebuie să plec, am simţit prima dată tristeţea în viaţa mea… Cumva, ştiam că nu o să mă mai întorc vreodată la oamenii care mi-au arătat tot ce are viaţa mai bun şi mai frumos… cel puţin, m-a lăsat să-mi iau la revedere de la ei şi am primit şi promisiunea că o să ne mai vedem… Nici măcar nu m-am străduit să zâmbesc, simţeam că eram trist şi asta arătam… Am avut dreptate… Au trecut 16 ani şi de-atunci nu i-am mai văzut…

Acum revin la logopedă, o cheamă Adela. Ea era teribilă ca profesoară, perfecţionistă ca om… Pot să spun că ea a contribuit la formarea mea ca om, mai ales că e şi mama unui băiat cu un an mai mare ca mine, Cristi. Cum era prietenă de familie, mergeam cu părinţii acasă la ea în diverse ocazii. Altă dată, se întâmpla să merg cu bunica din partea tatălui (apropo, m-am născut cu 6 bunici, aţi citit bine) şi cu sora mea (mai mică cu trei ani şi jumătate) în vizită la ea, pentru lecţii (cu ea) şi joacă (cu ea şi Cristi).

A venit şi vremea şcolii, împlinisem deja şapte ani, mai aveam puţin şi în decembrie făceam opt. Mă duceam la o şcoală normală, ce credeaţi? A, am uitat de grădiniţă (şi asta normală), nu am fost numai la cea elveţiană, dar şi la cea locală. Nimic interesant, numai că nu-mi plăcea mâncarea de-acolo şi mi se tot spunea „Hai, mănâncă!”, apoi urma culcarea… Ne culcam toţi dup-amiază parcă pentru a aştepta să treacă ziua în somn, pentru a nu ne plictisi, fiindcă în somn poţi să faci tot ce vrei… Uneori se întâmpla să nu pot dormi şi mă uitam pe furiş la ceilalţi, mă gândeam că ei au noroc că ei dorm, măcar visează frumos, apoi mă uitam la educatoare (ţin minte că am fost învăţat să-i spun „doamnă”, dar eu pronunţam „toamnă”) cum tricota pe un scăunel, ca să nu se plictisească în timp ce noi, copiii, dormeam. Zile fără griji…

Aşa, ziceam de şcoală… Învăţătoarea seamănă puţin cu Adela… La fel de pretenţioasă şi la fel de blândă… Mă deosebeam de ceilalţi mai mult prin faptul că mama stătea lângă mine în primele săptămâni de şcoală, dacă nu chiar luni… Cred că era acolo să se asigure că eu mă adaptez, nici acum nu m-am lămurit pe deplin… Uite că nu mi-a dat prin cap până acum s-o întreb de ce stătea cu mine atunci, dar acum cred că nu mai contează, că e prea târziu… Aveam coleg/ă (acum nu mai ţin minte exact) de bancă, stătea în dreapta, mama era la stânga, lângă geam, stăteam în rândul doi. Am rămas mereu, până la liceu, la banca a doua lângă geam…

În acei ani de şcoală, mama stătea mai tot timpul cu mine să mă ajute cu temele până ajungea să le facă ea, mai ales că uneori se enerva (sau îşi pierdea răbdarea, cam totuna) că eu mă prind mai greu de unele lucruri. Şi aşa – paf! – îmi dădea una peste cap, doar-doar mi se mişcă mai repede rotiţele minţii. Uneori îi mergea. Alteori nu, şi atunci plângeam fiindcă ajungea să mă pedepsească. Un monstru de pretenţii, zice copilul din mine cu mintea de acum. Când luam o notă mică, mama lua o bâtă şi îmi aplica una peste palmă, şi din nou plângeam. Mă gândesc acum că, într-un fel, era bine că îmi urmărea evoluţia şcolară, dar nu în felul acesta… Ţin minte că nu rata nici o ocazie, când venea la şcoală la terminarea orelor să mă ia sau când veneam singur acasă, să mă întrebe dacă m-a scos [învăţătoarea] la tablă. Cu timpul, a lăsat-o mai moale, dar faptul că o apucau istericalele de câte ori mă vedea că lenevesc în loc să învăţ sau să-mi fac temele mă facea să mă sperii de ea… Cu mintea de acum, mă gândesc că, de fapt, punea o iubire condiţionată: Dacă eşti deştept şi harnic, te iubesc, altfel nu. Iar asta nu mi se pare tocmai ok, aşa cum nu mi se părea nici atunci… De câte ori mă bătea cu băţul, mă gândeam că o să ajung s-o bat şi eu, că prea era de tot. Bine, cam aşa se implica mama mea în viaţa mea, fără exagerare.

Dar tatăl meu, din nou fără exagerare, era mai tot timpul absent în casă, preocupat să-şi facă o mare carieră într-o firmă petrolieră, care acum nu mai există. Aşadar, implicarea lui în viaţa mea era aproape zero, dacă nu luăm în seamă faptul că el a ajutat la procrearea mea şi că finanţa gospodăria de-atunci… Amintirile mele legate de el sunt mai mult neplăcute decât plăcute, fiindcă de fiecare dată când greşeam, primeam cel puţin o palmă zdravănă de la el, de mă durea tot corpul… Ceva în mine a început să-şi dorească răzbunarea pierderii inocenţei… Simplul gând că o să-mi pedepsesc părinţii în acelaşi fel în care m-au tratat pe mine mi-a rămas întipărit în minte. Nu ştiau ce răzbunător pot fi… Până la urmă, după ce am aflat de majorat, că îţi faci de capul tău după 18 ani şi eşti lăsat în pace, atunci am stabilit că, dacă situaţia va continua tot aşa şi după ce voi împlini 18 ani, atunci recurg la acelaşi medicament pe care mi l-au aplicat şi mie. Şi mai făceam o clauză mentală: dacă după ce fac majoratul voi fi lăsat în pace, atunci îi voi ierta. Să nu mai zic de faptul că tatăl meu se uita cu neîncredere la mine de câte ori îi ceream bani pentru şcoală… Acum cred că şi-a răscumpărat chestia asta…

Bun, şi ce s-a întâmplat mai departe? Exact cum am anticipat… Nici după ce am făcut 18 nu s-au potolit din „avântul” părintesc, aşa că a trebuit să mă ţin de promisiunea pe care mi-am făcut-o în jurul vârstei de 10 ani… Le-am administrat medicamentul cu sete, pentru toţi anii în care am avut de suferit din cauza lor… Bine, nu i-am omorât cu bătaia, doar le-am făcut ce mi-au făcut şi mie, atât. Nu contează deloc că o făceau fiindcă ţin la mine, fiindcă nu cred asta. Pur şi simplu voiau să mă „modeleze” prin bătaie, prin urmare nu cred că ţineau aşa mult la mine. Există şi „modelarea” prin dragoste necondiţionată, ceea ce e cu totul altceva. O astfel de dragoste mi-a arătat-o bunica din partea mamei, cu care locuiam… Dar s-a întâmplat ca ea să moară în toamna lui 1995, din cauza unui atac cerebral care a ţinut-o în pat câteva luni… Avusesem, cu un an în urmă, un vis în care se făcea că bunica mea era moartă, pusă în coşciug şi cortegiul funerar o conducea pe ultimul drum, în plină ninsoare… Înmormântarea din viaţa reală a avut loc toamna… Din momentul în care a căzut la pat bolnavă, am ştiut că ea va muri şi atunci am început să plâng… Încă o despărţire de cineva minunat… După ce a murit, am plâns mult timp, nu mai ştiu cât, dar mi-a spus bunica din tată că am plâns şase săptămâni. Tot timpul mă întrebam: ce rost are viaţa, dacă tot mori? Am ţinut minte de undeva că există viaţă după moarte, aşa că am început să fiu oarecum interesat de acest subiect. Chiar am simţit (sau am avut impresia că am simţit, nu ştiu) prezenţa spiritului bunicii mele în primele luni după moarte… Vă voi povesti mai târziu cum am descoperit esoterismul.

Bunica lăsase o avere părinţilor mei… Cum erau deja certaţi dinainte ca ea să moară, au divorţat. Aveam 9 ani când ea a murit, apoi 12 când ei au divorţat. Simplul fapt că nu-l suportam pe tatăl meu în apropierea mea a făcut ca eu să mă bucur de divorţ, nu mai trebuie să fiu tensionat când intră în casă… Puteam să stau liniştit, de-„acum” e linişte şi pace… Şi aşa a fost, o bună bucată de vreme…

În drumul meu spre şcoală, erau câteva chioşcuri. În unele din ele, am remarcat o revistă care mă atrăgea, Paranormal, care azi nu se mai difuzează. Am început s-o răsfoiesc şi mi-a plăcut dintr-o dată. Explica multe lucruri misterioase într-un fel ştiinţific sau pur şi simplu relata întâmplări mai mult sau mai puţin insolite care se petrec în lume. Acolo am aflat de descoperirea (decodificarea) codului genetic, că satelitul Sputnik a fost lansat în 1957, că ADN este prescurtarea de la acid dezoxiribonucleic, noutăţi din lumea ştiinţifică internaţională, povestiri cu şi despre fantome, vânători de fantome, am aflat că planeta Jupiter se va transforma în al doilea Soare într-o mie de ani, în opinia unui astronom, o poveste despre o fetiţă care a fost ţinută într-un coteţ de găini timp de mai mulţi ani, până a luat-o cineva de-acolo şi, când au încercat să-i facă reabilitare socială, ea se apăra vehement cu cotcodacuri şi „fâlfâiri” din „aripi”, erau şi articole despre viaţa după moarte, exact ce mă interesa cel mai mult, ocazie cu care am aflat multe lucruri. În fine, am „văzut” multe chestii de-acolo, care m-au ajutat să înţeleg că multe lucruri pot fi altfel decât par… Era şi o pagină de horoscop săptămânal la sfârşitul revistei, mai jos era un sumar din numărul viitor. Cumpăram revista de fiecare dată când apărea, o dată pe săptămână, era chiar ieftină. O ţineam cam tot aşa timp de câţiva ani, până am ajuns să fac o adevărată colecţie, în gimnaziu şi în liceu. Cum am descoperit Astrologia, o ştiţi şi voi, cei care aţi citit la Astroviaţă.

Va urma… Incredibil, nu-i aşa?

About eXstatic

Aşa cum sunt, mereu în căutarea necunoscutului. Leşinat şi activ, în acelaşi timp. Paradoxal (sau nu), sunt eu însumi.

Posted on Duminică, 25 Martie 2007, in amintiri. Bookmark the permalink. 6 comentarii.

  1. Cred ca nu am citit niciodata cu o asa mare curiozitate un post.

  2. nu doar incredibil…

    iar regretabila moarte a bunicii tale, mi se pare, ca a fost un factor decisiv in dezvoltarea ta. nu mai tin minte aspectul dar vazusem asta la tine in harta…

    oricum, astept continuarea.

  3. Merci pentru feedback. (scuzati romgleza)

  4. ok. foarte nice & interesting.

    dar pana la urma ce le-ai facut parintilor ca sa te „razbuni”? ca nu prea am inteles.

    e intrigant faptul ca de fiecare data cand citesti „biografia” cuiva, gasesti chestii similare tie.

    lucrurile marunte(si de fapt decisive) fac diferenta!
    bv!!!

  5. impecabil.
    si eu am cam aceeasi parere despre parintii mei, au fost severi, mai ales mama, tata cam lipsa, si cred ca ar fi ajuns la chestii urate daca as fi intampinat problemele tale. eu consider asta egoism, pt ca ce ‘iese’ din tine nu poate fi modelat tocmai dup cum vrei tu, mai am exemple mai urate in cazul unor prieteni. cred ca e un orgoliu personal care-i face pe unii sa isi forteze copiii sa citeasca romane in clasa a 2-a, sa dea la medicina cand nu le permite nivelul intelectual, sa se mute cu ei dintr-un oras in altul pt a-i urma la facultate si a se asigura ca nu gresesc in lipsa lor, ca nu se indeparteaza de conduita morala sau mai stiu eu de ce fel, pe care le-au impus-o si impins-o pe gat toata viata. (asta sunt exemple reale)

  6. Interesant pana la un punct….Cand deja ai povestit ca te-ai razbunat pe parintii tai, n-a mai fost nimic ok. Din ce ai povestit ideea ca te-ar fi maltratat era departe. Ce sa mai zicem de cei care chiar au fost chinuiti de proprii parinti?! Af fi trebuit sa-i omoare?
    Trebuia sa-i ierti! Altfel desigur n-ai facut decat sa te identifici cu ei. Ai gresit! Altfel ar fi fost chiar frumoasa povestea ta. Pe bune! Sunt convinsa ca daca ai copii, nu ti-i vei bate niciodata.Scuza-ma, n-am inteles daca te-ai facut bine cu auzul… sa mai scrii, ca scrii frumos.
    Bye

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: