Povestea vieţii mele patetice – 2


Adela mi-a deschis apetitul pentru citit, când eram în clasa întâi sau a doua. M-a întrebat, într-o zi, dacă am învăţat alfabetul şi dacă reuşesc să înţeleg ce se scrie (sau ceva în genul acesta). Am răspuns că da, după care m-a întrebat dacă aş vrea să citesc cărţi. Am zis că da. M-a întrebat dacă ştiu dacă există o bibliotecă a şcolii, am răspuns că nu, dând din cap. Mi-a zis: „Hai să mergem la bibliotecă.” Am urcat un etaj sau două, ne-am dus la capătul coridorului de la etajul al doilea al şcolii, am văzut o uşă care stătea la peretele din stânga şi, bănuitor, am arătat cu degetul acolo, ştiind că uşile din dreapta duc către clase. Ea mi-a confirmat, dând din cap. Am deschis uşa, când – surpriză! – era colega mea de bancă cu o colegă de clasă, amândouă ochelariste şi deja puse pe fapte mari în ale cititului. [Poate nu mă credeţi, dar şi acum le ţin minte numele şi zodiile.] Nu mai ştiu de unde, dar văzusem undeva că scria „Cartea este cel mai bun prieten al omului.”, iar în altă parte „Câinele este cel mai bun prieten al omului”. Evident, eram derutat… După ce am auzit că sunt câini care muşcă, am zis că prima variantă e cea adevărată, fiindcă cei mai buni prieteni sunt cei care nu muşcă niciodată… Zic ce gândeam pe atunci folosind cuvintele pe care le cunosc azi, ce-i drept…

Revenind, atunci era momentul în care am văzut pentru prima dată o bibliotecă şcolară. Bineînţeles, Adela n-a pierdut ocazia şi m-a învăţat cum se numeşte locul în care eram şi cum se pronunţă (o enerva totuşi accentul franţuzesc, pe care nu reuşea să-l combată). Bibliotecara, o femeie la vârsta a treia, părea destul de înţelegătoare. Cele două vorbeau despre mine, Adela o lămurea câte ceva legat de mine, o vedeam pe bibliotecară cum dădea din cap că înţelege tot. Niciodată n-am ştiut cum se numea doamna aceea. Adela m-a întrebat ce aş vrea să citesc şi eu am zis că am auzit de o poveste, „Scufiţa Roşie”, şi că vreau s-o citesc. Doamna a zâmbit, s-a dus la un raft, a luat o cărticică de-acolo şi a dat-o Adelei, care era mai aproape de ea, după care ea mi-a dat micuţa carte. Adela m-a întrebat dacă vreau să mai iau ceva, eu am zis că da, dar nu ştiu ce. Ea mi-a ales alte două cărticele, pe care nu le mai ţin minte, din păcate. Doamna mi-a aranjat o fişă de bibliotecă, dacă aţi luat vreodată cărţi dintr-o bibliotecă şcolară, ştiţi despre ce e vorba. În sfârşit, trebuia să mă semnez, dar uite că nu ştiam cum… Adela a văzut deruta şi mi-a zis că pot să scriu literele mari de la numele meu. Aşa că am pus nişte litere mari, timide: AB. B este chiar iniţiala numelui de familie, nu am al doilea prenume.

Acasă, am citit prima carte din viaţa mea, „Scufiţa Roşie”. Au urmat cărticelele pe care nu le mai ţin minte. Se ştie că majoritatea învaţă alfabetul după Abecedar, aşa că de multe ori eu zic că ar trebui să ne gândim la ceva mai particular. Şi v-am arătat o altă primă carte decât faimosul Abecedar…

De-atunci am împrumutat o mulţime de cărţi. Cel mai mult mi-a plăcut „Legendele Olimpului”, de Alexandru Mitru, pe care am citit-o când eram în clasa a III-a. A, şi în afară de cărţi îmi plăceau şi revistele de benzi desenate, gen „Mickey Mouse” şi „Bugs Bunny”. Făcusem tomuri de reviste numai cu ele. Ţin minte o chestie care poate merită notată: în revista „Familia Flintstone” era băgată şi câte o poveste cu „Familia Jetson”, iar într-una din poveştile acelea, [nu mai ştiu cum se numeşte roşcatul, care era echivalentul lui Fred] a devenit geniu în urma unei conjuncturi neobişnuite şi a folosit un cuvânt pe care a trebuit să-l silabisesc până să-l pot citi cap-coadă înc-o dată şi înc-o dată, până reuşeam să-l rostesc la fel de fluent ca şi restul cuvintelor învăţate până atunci. Cuvântul cu pricina era antediluvian. Prima reacţie a fost s-o întreb pe mama ce înseamnă (aşa m-am învăţat când eram mic, de câte ori întâlneam un cuvânt pe care nu-l cunoşteam, nu ştiu de ce) şi atunci a fost prima dată când am auzit-o să nu ştie semnificaţia vreunui cuvânt. Mi-a indicat totuşi dicţionarul din biblioteca aflată în camera mea, l-a luat, l-a deschis, a căutat cuvântul şi l-a găsit. Aşa că atunci m-am prins: dacă mama nu ştie sau nu e acasă, pot să întreb dicţionarul.

De ce voiam atât de tare să citesc? Bănuiesc că din cauza unui lucru: aveam vreo şase ani când am descoperit benzile desenate, dar nu ştiam să citesc, aşa că am rugat-o (o singură dată) pe mama să-mi citească ce scria în balonaşele acelea. Fiindcă tot căsca şi a adormit în timp ce-mi citea, eram oarecum dezamăgit de ea… Atunci m-am gândit că n-am s-o mai rog vreodată să-mi citească benzile desenate şi mi-am promis că o să învăţ foarte bine să citesc, că altfel o să treacă timpul fără să ştiu ce scrie în acele reviste. Şi aşa m-am ţinut de cuvânt, la „Citire”, care cred că era în clasa I, am luat note [din cele mai] bune. Ca bonus, mă alegeam şi cu laude din partea învăţătoarei că eram cel mai deştept din clasă (luam note mari şi la alte materii)… Mi-a spus mama o dată că a rugat-o pe învăţătoare să nu mă mai laude, că devin invidioşi ceilalţi… La început nu era chiar aşa…

O dată s-a întâmplat să mă scoată la tablă învăţătoarea taman de ziua mea. După ce m-a ascultat, i-a întrebat pe colegi dacă să-mi dea notă mare, că tot e ziua mea. Ei au strigat în cor Da!, eu mă uitam mirat la ei şi, în acelaşi timp, zâmbeam. Eram pur şi simplu bucuros. Dar, mai târziu, s-a întâmplat ca de la 9-10 ani să mă îngraş şi ei au început să facă glume proaste pe seama asta. Mi s-a spart şi incisivul drept, fiindcă alergam şi, cum m-am trezit prea târziu, m-am împiedicat de un coleg care stătea pe patru labe, nu ştiu ce făcea acolo. De la 10-11 ani am început să port ochelari. Am vrut neapărat să aibă rame negre şi lentile rotunde, fiindcă eram fan „Dosarele X” şi am văzut o astfel de pereche la unul din personaje, care mi-a plăcut.

Câţiva ani mai târziu, la gimnaziu, am slăbit şi, la liceu, am început să mă enervez pe ochelari, fiindcă atunci începuse nebunia „Harry Potter” şi nu-mi plăcea că lumea remarca faptul că semăn cu el, mereu trebuia să le explic că ochelarii n-au nici o legătură cu vrăjitorul, din moment ce nici nu am auzit de el pe-atunci (aveam grijă să precizez de cât timp îi am)…

Va urma…

Update: Mi-am amintit că pe bibliotecară o cheamă Lidia sau Ligia, dar niciodată nu i-am spus vreun apelativ, decât „doamnă”, destul de rar.

About eXstatic

Aşa cum sunt, mereu în căutarea necunoscutului. Leşinat şi activ, în acelaşi timp. Paradoxal (sau nu), sunt eu însumi.

Posted on miercuri, 28 Martie 2007, in amintiri. Bookmark the permalink. 3 comentarii.

  1. Foarte fain. Chiar mi-a prins bine „pauza” în care am citit ce ai scris tu. E cam tristă povestea ta, nu patetică, pentru că e A TA, să nu mai zici niciodată că e patetică! Puţină autoironie nu strică, dar nici aşa🙂
    Să nu te opreşti, vreau să citesc tot-tot! Spor la scris!

  2. Cuvântul acesta are două sensuri. Ca şi tine, ştiam doar sensul peiorativ, până a venit un e-mail de la Oblia, în care îmi spunea că e un cuvânt care vine de la „pathos”, care înseamnă „simţire”, la extrem „suferinţă”. Aşadar, se poate spune că eu povestesc ce am trăit, ce am simţit…🙂 Şi mulţam pentru încurajare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: