Povestea vieţii mele patetice – 3


Câte s-au întâmplat…

Nu mai ştiu unde sau când eram, dar eram în faţa oglinzii şi mă strâmbam în faţa ei, mirându-mă că figura din faţa mea face absolut tot ce fac şi eu. Am încercat să văd dacă mă pot mişca mai repede ca băiatul din faţa mea. Evident, nu reuşeam deloc şi mă miram, că ştiam că nimeni nu reuşeşte să mă imite aşa bine. Ştiam că este o oglindă, un obiect oarecare, aşa că mai mult mă miram de oglindă, ce deşteaptă este, de reuşeşte să mă imite până în cele mai mici detalii. Ţin minte că eram la cabinetul unui audioprotezist din Franţa sau Elveţia (am fost la atâţia, că nu mai ştiu care pe care). Ei, acolo urma să fac un alt test din acelea cu căşti. După ce am intrat în camera aceea plină de aparate, m-am aşezat pe scaun şi m-am uitat la încălţămintea pe care o aveam atunci, probabil nişte adidaşi, care aveau pe ei nişte modele verzi în relief, lucioase, făcute dintr-un plastic moale (sau ceva de genul). L-am chemat pe nenea doctor, ce abia se aşezase să-mi facă testul, să se uite la adidaşii mei… A venit, s-a uitat grăbit şi s-a întors la pupitrul lui. Şi cam atât.

Mai departe… M-am trezit într-o dimineaţă, mă plimbam undeva împrejurul casei Rognon (bineînţeles, pe-atunci nu ştiam numele familiei, nici al oraşului/orăşelului [nu-mi dau seama care din variante e cea corectă, fiindcă era un cartier numai cu case] în care e) şi am surprins doi membri de-ai ei jucând ping-pong (sau tenis de masă, spune-i cum vrei). Erau Louca, un băiat de vreo 12-13 ani, şi o fată de vreo 19-20 ani, căreia nu-i mai ştiu numele, o să-i zic Chinezoaica (din cauza ochilor ei, deşi putea să fie la fel de bine şi japoneză, încă nu ştiu deosebirea, pe când Louca e negru). Dintr-o dată m-a apucat plânsul, nu ştiu de ce. Probabil era plânsul unui copil răsfăţat, rănit în orgoliul lui. Ce, ei se jucau fără mine? Săracii, ei chiar s-au speriat când m-au văzut că plângeam, şi asta din nimic… Până la urmă, m-au invitat la jocul de ping-pong şi am învăţat destul de repede, doar i-am văzut în prealabil.

Într-o altă dimineaţă, tot plimbându-mă împrejurul casei, când am ajuns în dreptul garajului pentru biciclete, am auzit nişte sunete pe care nu le-am mai auzit vreodată. Un pic speriat, m-am dus fuga la dormitorul părinţilor să le spun de ceea ce am auzit. Ei dormeau, eu i-am trezit, că nu mai aveam răbdare. Mama mea s-a sculat şi s-a decis să vadă despre ce e vorba. Am tras-o de mână şi am condus-o până la locul acela, apoi am întrebat-o Ce-i?, adică ce se aude… Ea a zâmbit şi s-a uitat în sus, mi-a arătat ce era, dar nu vedeam, fiindcă în garajul acela nu prea intra lumina, deci era cam întunecos. Era ceva deasupra pragului uşii, nu am reuşit încă să dibuiesc. Mama s-a dus la prag, a întins mâna în sus şi a luat ceva. A ieşit afară, eu o urmam, apoi îmi arăta o vietate care se mişca şi scotea sunete. Mi-a spus că e un pui. La început nu înţelegeam, dar cu mintea de acum zic că e vorba de un pui de pasăre. A întins mâinile, a desfăcut căuşul palmelor şi puiul a ţâşnit rapid de-acolo, luându-şi zborul. Am privit totul mirat, fiindcă nu mai văzusem până atunci o pasăre atât de aproape. Ea zâmbea, cred că din cauza mirării mele…

Altă dată, eram într-un magazin mare (probabil genul de hypermarket pe care-l ştim toţi azi) şi m-a pus Maman (aşa îi ziceam doamnei familiei) într-un loc din cărucior şi am purces la cumpărături. S-a oprit la raionul de haine pentru copii şi a luat două tricouri cu mânecă lungă, după care mă punea să ale. Cu gesturi (nu cunosc limbajul surdo-muţilor), am întrebat-o dacă le pot lua pe amândouă, căci îmi plăceau la fel de mult. Ea a dat din cap că nu, şi a arătat mai întâi una, apoi a doua, adică voia să-mi spună Una din două, alege. Până la urmă, am optat pentru a doua variantă, care avea desenată pe ea unul sau doi mexicani care dormeau pe stânci, cu pălăria imensă atât de cunoscută multora. Evident, nu mai pot purta un astfel de tricou, mama l-a dat unui verişor mai mic de-al meu…

Maman şi Papa (după cum aţi ghicit, tatăl familiei), într-o zi, au venit de undeva şi au adus nişte chestii faine. Era un fel de jucărie, de forma capului lui Mickey Mouse cu ochelari de soare, în care puteam să pun nişte diapozitive şi să le văd mărite prin găurile făcute ca la binoclu în spatele acelui cap. Diapozitivele arătau scene din desenele faimoase cu Mickey, Donald Duck, Goofy, Minnie, Pluto şi alte personaje atât de cunoscute. Mi-a devenit dragă această jucărie, acum nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, ştiu că am luat-o cu mine şi am folosit-o de atâtea ori, încât am reuşit să ţin minte mai toate scenele. Acum abia dacă mai scoate memoria una-două. După ce m-a luat tatăl meu de-acolo, cu duba aceea portocalie, tot drumul am ţinut-o în mână, nici nu mă gândeam să mă despart de ea, cu excepţia momentelor în care trebuie să dorm. Odată, tatăl meu chiar insista să mă pozeze, eu n-aveam deloc chef de aşa ceva… şi cam acestea erau momentele în care mi-am dat seama că nu-l vreau deloc lângă mine. Purtarea lui (sau orice altceva la el) o simţeam ca pe o permanentă sursă de nefericire în viaţa mea şi nu numai. Familia aceea era clar că ţinea cont de sentimentele, emoţiile mele, aşa mă simţeam iubit… El nu făcea deloc acest lucru… nici nu înţelegea cum trebuie să se poarte cu mine… Ai zice că el nici nu ştia ce sunt acelea… şi avea pretenţia să zâmbesc în timp ce mă poza… Într-un fel fără cuvinte, gândeam cam aşa: Cum vrei să zâmbesc, dacă m-ai luat de lângă ei?

Papa avea câteodată obiceiul să filmeze cam ce se petrecea cu cei de lângă el. Eu aveam obiceiul să fug din calea camerei de filmat, nu mă simţeam comod în vizorul acelei camere. Până la urmă, m-am obişnuit şi m-am lăsat filmat. Niciodată n-am înţeles de ce făcea aşa, până am aflat că el a murit de cancer, mulţi ani mai târziu. Atunci am înţeles că el filma pentru cei care-i supravieţuiesc, ca să lase ceva pentru posteritate… Un mod interesant de a le aminti tuturor că a fost alături de ei mereu, presupun… şi ca să le spună că va trăi mereu în inimile lor… În iarna lui 1995-1996, am trimis o scrisoare în engleză (ajutat şi de mama) către ei şi mi-au dat răspuns în franceză, în primăvara lui 1996. A trebuit să-l rog pe tatăl meu să-mi traducă din scrisoarea aceea, şi de-acolo am aflat de moartea lui Papa. Mi-au spus mult mai multe, evident, dar vestea aceea m-a izbit cel mai tare. Aceasta a fost şi ultima scrisoare primită de la ei… Deşi eram invitat în scrisoare să mai merg la ei când pot, cu avionul, chiar nu se mai putea, nu mai erau mijloacele financiare de altădată… Mi-aduc aminte că am fost de două ori la ei şi de fiecare dată am stat cât de mult s-a putut…

Îmi doream de multe ori să merg cu avionul, însă nu am călătorit niciodată cu el; am întrebat-o pe mama dacă a mers vreodată cu el. Mi-a răspuns că de două ori. I-am văzut fotografiile de pe vremea când era mai tânără şi am văzut că era în locuri foarte îndepărtate. Ei bine, unul din acele locuri era chiar San Francisco, l-am recunoscut după casele şi tramvaiul surprinşi ca decor… Ştiţi şi voi serialul Casa plină, după acesta am reuşit să-mi dau seama unde era mama… Vă daţi seama ce norocoasă era, dacă a reuşit pe vremea împuşcatului să iasă atât de departe? Nu era singură, a plecat cu părinţii ei (de fapt, datorită lor a reuşit să vadă lumea).

Dacă ar fi să-mi doresc ceva înainte să mor, ar fi să pot merge cu avionul până în Elveţia, să mă duc în Saint-Aubin şi să-i revăd pe ei… Sunt sigur că s-au schimbat între timp, dar nu cred că strică să-i văd înc-o dată, pentru ultima dată… Abia după aceea voi putea muri liniştit… Am fost în câteva excursii cu ei şi cu părinţii mei, în locuri foarte frumoase, cum n-am să mai văd niciunde… înălţimea amuţitoare a Alpilor îşi merită pe deplin reputaţia, zăpada pură e atât de liniştitoare (deşi pe alocuri am întâlnit şi câteva porţiuni întunecate, dar nu cred că mai contează), primăvara este soarele strălucitor, cerul cristalin, o linişte în aerul curat prin care respiră întreaga natură vie… Am fost pentru prima dată într-o telecabină, de unde am văzut înălţimile ce dezvăluie hăuri imense… Eram chiar un pic speriat, am fost pozat cu mutra asta de speriat, spre hazul unora. Vara, în alte locuri, e multă verdeaţă, auzi tălăngile alpine (în România vezi foarte rar vaci cu clopote atârnate de grumajii lor – sau mi se pare doar mie?)… Alergam ca un spirit liber, mă trânteam pe pământ pentru a admira cerul şi ce se mai vede la el, norii şi păsările… Ştii cum e să simţi că ai libertate totală de mişcare într-un loc primitor şi natural? Poate doar cei care au bunici la ţară au experimentat această stare şi au făcut ceva năzbâtii… Eu nu prea aveam ce să fac, doar alergam şi admiram…

Eu chiar am bunici la ţară (alţi părinţi de-ai mamei, ţineţi minte că am scris înainte că m-am născut cu şase bunici?), însă nu-mi place cum e la noi „la ţară”, nici la câmpie (unde erau ei), nici la munte (unde am fost în vizită la câteva rude)… Totuşi, a fost o excepţie. Am venit, în vara lui 2004, la ţară la munte cu sora mea mică, prietena ei şi – în acelaşi timp – cunoştinţă noastră comună, împreună cu părinţii fetei, plus o altă fată, prietenă cu ele. Cât am stat acolo, s-a întâmplat ca, într-o zi, să merg cu ele într-o mică excursie prin Prahova (nu mai ţin minte numele muntelui pe care am fost, ruşinică mie), ca să mergem la o femeie care ştie să ghicească în cafea. Deşi eu nu mă omor după cafele, eram chiar dispus să beau ceva neplăcut mie pentru a afla o frântură din viitor, mai ales că era gratis. Cât am mers până acolo, s-a nimerit ca eu să mă uit mai mult la cer şi la iarba verde, care-mi aminteau de Elveţia… Chiar am exclamat fetelor: Dacă mă voi îmbogăţi, îmi fac o casă mare chiar aici! Încă nu m-am răzgândit şi sper că va fi aşa. Am ajuns la bătrâna ghicitoare în cafea, am vorbit una-alta, ne-am golit ceştile de cafea, pe care dânsa le-a rotit până s-a întins zaţul pe toată partea interioară a ceştilor, după care le-a pus cu gura în jos pe câte o farfurioară şi le-a lăsat aşa câteva minute. Înainte, ne-a spus că în timp ce bem să ne punem o dorinţă. Eu mi-am pus dorinţa, dar nu mai sunt sigur care e aceea. Chiar dacă aş şti, nu v-aş spune. Primul lucru pe care l-a citit în ceşti e să vadă dacă ni se vor împlini dorinţele. Nu mai ştiu la ele, dar mie mi-a spus că mi se va împlini dorinţa. Tuturor ne-a spus că suntem norocoşi şi că purtăm noroc. Mi-a spus că voi avea bani mulţi (au trecut ani de-atunci şi s-a împlinit prezicerea pentru o vreme, acum sunt la ananghie), dar m-a şi avertizat că s-ar putea să sufăr cu oasele (din fericire, nu s-a întâmplat asta). Cât despre capitolul dragoste, nu mă interesează ce le-a spus lor, dar cu mine a fost mai ezitantă… adică se uita şi parcă se codea să-mi spună ce vede, iar eu mă gândeam că poate e din cauză că vede un băiat în loc să vadă o fată… A zis că sigur e cineva care se gândeşte la mine, iar faza dură e că nu ştiu deloc cine s-ar fi gândit la mine… Probabil ca să schimbe subiectul, mi-a mai spus că voi avea veşti bune şi cadouri. Ceea ce s-a şi întâmplat. A mai spus ceva (legat de şcoală) care m-a făcut să presupun că voi merge la facultate. Dar nu bănuiam deloc ce mă aştepta… Îmi doream de ceva vreme să intru în facultatea de psihologie, dar nu am intrat acolo… Am intrat în altă facultate, dar am renunţat după aceea…

Abia data viitoare vă voi spune ce s-a întâmplat… cu lux de amănunte…

About eXstatic

Aşa cum sunt, mereu în căutarea necunoscutului. Leşinat şi activ, în acelaşi timp. Paradoxal (sau nu), sunt eu însumi.

Posted on sâmbătă, 31 Martie 2007, in amintiri. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: