Povestea vieţii mele patetice – 4


Mereu am văzut liceul ca pe un loc sărăcăcios, lipsit de viaţă, de inocenţă… Am vrut să dau la profilul de filologie, dar mamei nu i-a convenit, aşa că a hotărât să fiu la profilul de matematică-informatică… Bineînţeles, mă uitam ciudat la ea, mai ales că ştia că nu sunt aşa de bun la mate… Mai târziu, aveam să aflu că nici la info nu eram bun… Mama voia să fac un profil din care să iasă ceva bani în viitoarea mea carieră de… informatician, hotărâseră părinţii mei… Se pare că ei nu au învăţat nimic dintr-o lecţie anterioară, când tatăl meu a hotărât să am un singur prenume, ca să încapă tot numele în formularul de înscriere la armată (respinsese cu încăpăţânare varianta celui de-al doilea prenume)… Evident, în urma faptului că am surzit, am fost scutit de armată, ceea ce nu poate decât să mă bucure, a fost una din rarele ocazii în care m-am bucurat de acest „avantaj”… Tatălui meu, care ajunsese locotenent (nu mai ştiu în ce grad, oricum e avansat) în armată, nu-i convenea asta, să-i fie de bine…

Colegii de liceu aveau impresia că eu mă bucur ceva mai des de acel „avantaj”, în sensul că mă foloseam de acel handicap pentru a trage anumite foloase. Pe scurt, mă credeau profitor… Fiindcă, într-o vreme, luam note ceva mai mari ca ale lor… Ţin minte că în gimnaziu luam note contrastante, când mari, când mici, chiar la aceleaşi materii, uite că în liceu luam mai mereu note mici, de trecere însă… La examenul de capacitate am luat note ceva mai mari decât am sperat, însă colegii de liceu aveau iarăşi o impresie greşită despre mine… cică aş fi copiat la capacitate… Eu, de regulă, sunt contra copiatului, şi nu că aş fi tocilar, ci pentru că ţin la originalitate… Adică e unul mai acătării şi dacă copiezi de la acela, se vede prea uşor asemănarea… Bin, recunosc că în generală am copiat, dar mult mai rar ca un copist veritabil, zic…

În anii de şcoală primară, colega mea de bancă era Cosmina. În cei de gimnaziu, era Ioana. S-a întâmplat o chestie peste care n-am putut trece cu vederea: la începutul clasei a V-a, Cosmina n-a mai vrut să stea în aceeaşi bancă cu mine, aşa că locul acela de lângă mine era gol… Nimeni nu voia să stea lângă mine… Diriginta a hotărât să stea Ioana lângă mine, fiindcă stătea singură în spatele clasei. Prima ei reacţie a fost plânsul, zicea că nu mă suportă. Eu chiar m-am mirat de asta, având în vedere că nici nu ne cunoşteam prea bine… Până la urmă, timpul i-a dovedit că s-a înşelat şi ne-am împrietenit pe parcursul celor patru ani… Mai era un coleg, care pe-atunci nu-l băgam prea mult în seamă, decât când o chinuia pe Ioana şi îi spuneam s-o lase în pace. Este tizul meu, care a devenit coleg de clasă şi în liceu…

Tot în timpul gimnaziului aveam mania cu revista Paranormal. În fiecare recreaţie, imediat cum suna clopoţelul, scoteam revista de sub bancă şi începeam s-o citesc cu nesaţ, parcă dispărea dacă n-o citeam cât mai din timp… Unii dintre colegi au început să fie interesaţi de revistă, dar imediat au râs de ea, fiindcă n-o găseau deloc compatibilă cu câmpul lor de interes… Colegele făceau un pic altfel: nu citeau articolele, dar luau rubrica de matrimoniale (a revistei) la puricat şi începeau să facă haz de cei care dădeau anunţurile pe-acolo… Două profesoare erau serios interesate de revistă şi în fiecare joi (le-am spus că apare atunci) mă rugau să le-o dau împrumut, de la câteva ore până a doua zi… Era aproape un ritual. Cred că ele erau fascinate de faptul că pe mine mă interesau subiecte aşa grele pentru cei de vârsta mea… A, şi mai ţin minte că aveam un prof de religie căruia îi plăcea să stea de vorbă cu mine… Nu neapărat despre religie, ci şi despre oameni, relaţii şi alte chestii…  Totuşi, tizul meu era excepţia colegilor care râdeau de revistă. Şi el o citea, parcă avea un interes mai mare decât al meu, ceea ce mereu m-a surprins… Cu mintea de-atunci îl consideram pe şeful clasei cel mai deştept băiat din clasă, acum îi consider pe amândoi deştepţi, pe şef şi pe tiz.

Preocuparea mea pentru revistă a continuat şi în timpul liceului. Totuşi, într-o bună zi, a dispărut… Nu se mai difuzează, au rămas revistele ce au apărut de-a lungul timpului pe undeva… Când nu voiam să învăţ pentru capacitate, citeam revistele de care v-am spus înainte, cele cu benzi desenate şi cea „grea”, ca pauză recreativă… Dar nu, mama şi naşa (care e vecină de etaj) trebuiau să-mi confişte cel puţin jumătate din colecţia pe care o făcusem… Acum nu mai găsesc nici numărul cu „antediluvian”, e doar în memorie, care şi aşa e cam ştearsă… Îmi aduc aminte de un articol care mi-a plăcut mult, Vimana Vidya, acei oameni minunaţi şi maşinile lor, din revista ştiţi-care… Pe scurt, era vorba de un popor dispărut de multă vreme, dar care putea călători în aer şi chiar în spaţiu (!) datorită unor chestii tehnice cărora le era la îndemână… Vimana parcă era numele tehnologiei lor, dar nu mai ţin minte precis…😦 Nici nu mai ştiu dacă mai am numărul cu articolul respectiv, s-ar putea să fie subiect pentru următorul post (asta, dacă reuşesc să găsesc articolul).

Am deviat cam tare… În sfârşit, mi-am adus aminte ce voiam să scriu dinainte de a scrie acest post… Eram în clasa a IX-a şi mă întrebam ce o să fiu când o să termin liceul, ce facultate să fac? Eram pe drumul de la şcoală spre casă, când m-am întrebat pentru a nu ştiu câta oară ce job aş putea avea, atunci m-a fulgerat o imagine: un birou mare, cu o bibliotecă cât peretele de mare, o canapea de piele, un om matur ascultând unul mai tânăr, cel din urmă fiind pe canapea, iar cel matur stătea pe un scaun, notând ce spunea celălalt… Atunci mi-a venit ideea: psihologia. M-am interesat în ce clasă se învaţă, ştiam că se învaţă la liceu, am aflat că într-a X-a… Ei bine, a venit şi acea clasă, m-am străduit să învăţ cât se poate de bine… Am luat note fluctuante şi la această materie… Apoi, când am fost întrebat unde vreau să dau, am zis că vreau să fiu la Facultatea de Psihologie… Când eram în clasa a XII-a, Adela (care e şi psiholog) s-a oferit să mă ajute, dându-mi cărţi de psihologie şi câteva indicaţii în legătură cu teoria care se învaţă… În clasele IX, X, XI şi XII discutam destul de des cu psiholoagele care erau pe-atunci (dacă ţin minte bine, prima era în primele două clase, iar a doua era în ultimele două clase)… Unul din cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat a fost să evit generalizarea. Adică dacă un coleg de clasă are ceva cu mine, să nu zic că toţi colegii au ceva cu mine. Iar eu chiar aveam tendinţa aceea nocivă de a generaliza, acum sunt chiar mai atent la cum văd şi cum formulez cuvintele în legătură cu ceea ce am văzut… Aşa, vă spuneam că discutam mult cu ele… Cu Adela, mai mult despre ce era în manuale… Chiar un coleg de clasă a observat că sunt un observator destul de fin al celor din jurul meu… Toate acesteau mi se păreau de bine… Şi vedeam totul în roz…

Partea fatală abia acum urmează… Mama găsise în Bucureşti un meditator pentru examenul de Bac la proba de psiho… Un prof universitar cu pretenţii… Am intrat în apartamentul lui, mai erau câteva fete (eu eram singurul băiat din grupul acela), am intrat într-o cameră cu o masă mare, câteva scaune, iar la un colţ al camerei era biroul profesorului, care semăna cu o catedră mică… pe un perete era pusă biblioteca, parcă pentru a ne arăta că are cu ce să se laude (deşi bănuiesc că nu asta era intenţia)… Ne-au lăsat să ne aştepte vreo jumătate de oră, timp în care au mai venit alte două întârziate… Nu mai ştiu dacă a fost într-adevăr o jumătate de oră sau mai mult, dar ţin minte că am încercat să fac atmosferă, să fac timpul să treacă mai uşor… Cred că mi-a reuşit… Făceam astfel: le ceream să-şi scrie numele pe foaia de hârtie pe care o dădeam fiecăreia, iar eu urmam să interpretez atât scrisul (grafologie), cât şi numele (numerologie plus interpretarea literelor), lucruri pe care reuşeam să le fac mental. Am ajuns la o fată şi am spus: „Nu-i aşa că te interesează foarte mult ce cred ceilalţi despre tine?”, iar ea a rămas lemn, amuţită de uimire, cam greu de descris… O reacţie ca a ei se uită mai greu. După ce am terminat „turul” de interpretări, fetele – oarecum impresionate de faptul că nu am dat greş – au ajuns la concluzia că sunt bun de psihologie… Rozul meu a devenit şi mai aprins… Deja vedeam cum se apropia cabinetul acela din ideea-fulger… În fine, s-a îndurat şi proful acela să vină în camera în care ne aflam… Ne dicta, eu rămâneam mai mereu în urmă, încercam să recuperez cât puteam de la o fată de lângă mine… Asta se întâmpla din cauza faptului că era suficient să nu înţeleg un singur cuvânt ca apoi să pierd tot şirul şi să nu mai înţeleg nimic, se amesteca totul în mintea mea… Lucru care mi se întâmpla în toţi anii de şcoală, motiv pentru care aveam întotdeauna nevoie de coleg/ă de bancă… Am uitat să precizez că proful acela ne-a cerut (tuturor celor de faţă) să păstrăm discreţia asupra numelui său. Pot să păstrez, dar şi să deconspir în acelaşi timp. Un indiciu: el este Prof Doctor de Psihologie la Universitatea Nu-Ştiu-Care (cred că Bucureşti) care a comentat asupra moţului lui Băsescu, când s-au dat ştirile şi lumea a comentat „evenimentul” ridicării (în plină activitate stradală) acelei părticele din podoaba capilară a preşedintelui (asta dacă nu cumva era vorba de post-tăierea şuviţei celebre la acea vreme), lucru ce s-a petrecut după episodul cu el… Cine ţine minte, îl poate „vedea” pe proful în cauză… Rămăsesem la terminarea acelei şedinţe. M-a mirat puţin că el dorea ca eu să rămân şi să stea de vorbă cu mine şi cu mama, care m-a condus până la el… A început cu „Andrei e foarte deştept, dar…”, urmează fără nici o pauză, nici o tuşire menajantă, să-i spună că psihologia nu e de mine… Eu am rămas undeva în aer cu fraza asta în minte… „Cum adică psihologia nu e de mine?”. Apoi am auzit un plânset, mi-am întors privirea la mama (cum aud cu o singură ureche, nu pot să-mi dau seama de unde vin sunetele, aşa că mă uit unde presupun că e sursa acelor sunete) şi am văzut-o că a început să plângă… Proful acela părea să dorească să ignore acest „mic incident” şi a continuat să spună că am dicţie proastă (pronunţ „r” ca un englez şi încurc „s” cu „ţ” şi invers, pun accente mai mult anapoda, vorbesc oarecum nazal) şi că scriu foarte încet. A motivat că toate acestea sunt marile mele dezavantaje prin faptul că dicţia proastă poate să îndepărteze oamenii cu care intru în contact (acum mă gândesc că de fapt pe el îl îndepărtează) şi că trebuie să rapid la examene, 15 pagini în mai puţin de 5 minute… A, şi faptul că nu aud prea bine poate fi un motiv în plus de „îndepărtare”… Cireaşa de pe tort era guma de mestecat pe care o aveam atunci în gură… I-am zis că vreau să ajut oameni, el mi-a replicat că pot face asta şi fără să urmez o facultate de psihologie… Am mai zis: „Ce altceva să fac?”, iar el mi-a sugerat… calculatoarele… Cu asta mi-a închis gura… Apropo de ochelari, îi port din 1996-97, i-am schimbat în ianuarie 2005, iar evenimentul pe care vi-l povestesc  s-a întâmplat în februarie sau martie 2005… Deci ochelarii dau – cumva – impresia că aş fi IT-ist, deşi nu sunt deloc aşa… Îmi place să navighez pe Internet, dar mai departe de lucrurile de bază nu prea merg… Mama plângea în continuare, eu eram dărâmat pe dinăuntru, iar el spunea ceva în genul: „Îmi pare rău că vă spun aceste lucruri, dar vă asigur că am vrut să fiu cât se poate de sincer.” Mulţumesc pentru sinceritate, profule… Cred că vă imaginaţi de ce plânge mama… Este ca şi cum i-ar fi negat toate strădaniile, ca şi cum toate eforturile Adelei erau în van… La el, totul se reducea la aceste imperfecţiuni, care erau mari dezavantaje… Atunci nu vedeam aşa lucrurile, dar mintea îmi era deconectată, ca să zic aşa… Eram pur şi simplu confuz… scurt-circuitat… În exterior, am stat cât se poate de bine, am fost foarte liniştit, dar începusem să mă simt ca un zombie… În oraş, mama l-a chemat pe tatăl meu, care deja locuia de ceva timp în Bucureşti (de când aveam 12 ani, cred) şi am mers toţi la un MacDonald’s… M-au întrebat câte ceva, au discutat între ei, dar eu nu mai puteam articula nici un cuvânt, însă fraza aceea îmi tot revenea aproape obsesiv în minte: „Psihologia nu e de tine.” Mai mult mă târau decât mă mişcam, după o tăcere îndelungată am început să plâng… Acum îmi imaginez un scenariu de genul: sunt mascat, port mănuşi, îl surprind în somn, strângându-l de gât, pe nenea ăla şi-i strig în faţă: „Te omor, ucigaş de vise! Nu puteai să mă laşi să visez mai mult?” Bineînţeles că Adela a aflat ce s-a întâmplat şi ne-a spus că nu-l simpatiza deloc. A vrut să mă încurajeze să continui studiul pentru Bac, dar am renunţat… N-o pot condamna pentru supărarea ei: „Profesorul era cum era, dar tu puteai trece peste el.” Mai mult îmi condamn slăbiciunea…

Oricum, cele mai importante persoane din viaţa mea sunt cele care au contribuit la formarea mea… în ordine aleatoare… Mama, Maman, bunica preferată, Adela, învăţătoarea din clasele primare… De la fiecare am învăţat câte ceva… Simt că le-am înşelat aşteptările prin faptul că am renunţat la propriile mele ambiţii, dar am fost nevoit să trec peste asta…

O dată, când eram în clasa a XII-a, cred că în toamna 2004, am mers într-o dimineaţă liberă la clasa unde era învăţătoarea… Era tot acolo, învăţa o generaţie nouă aşezată în mobilă nouă…  Am întrebat-o dacă pot să stau puţin pe-acolo, a zis că bineînţeles că pot sta, mi-a arătat ultimul loc din clasă. Erau mult mai puţine locuri decât acum 11 ani… Cât stăteam acolo, am văzut câţiva prichindei curioşi, uitându-se la mine, iar doamna le povestea cum era atunci… Când a zis că erau vreo 40 de locuri, copiii au scos „uuu”-ul de mirare, eu am apreciat în minte, în grabă, că erau vreo 20-25 de locuri… Am văzut pe tablă cifrele romane şi eu m-am prins că era o lecţie despre ele. Ce m-a mirat pe mine era faptul că doamna nu părea să se fi schimbat în toţi anii care au trecut… Expresia „neatinsă de timp” se potrivea perfect ei… După ce s-a terminat ora pe care o aveau, am vorbit puţin cu ea, când m-a întrebat la ce facultate o să dau. Eu am zis că la psihologie… La care ea mi-a răspuns: „Ştiu că o să reuşeşti, că eşti un învingător!” … Cred că vă daţi seama ce aiurea mă simt… De-atunci n-am mai vorbit cu ea…

Am păstrat acest draft această ciornă în minte, întrebându-mă dacă să mai scriu sau nu… Îmi ziceam: „Dacă tot ai început, măcar fă-o până la capăt!” Dacă v-am întristat, îmi cer scuze… Abia după câteva zile de deliberări cu cele două ego-uri ale mele (hehe, nu degeaba a ieşit „schizotipal” la testul cu pricina) am decis să scriu tot ce am scris şi continuarea a ce va fi… vorbind, desigur, de trecutul ce se apropie de prezent… Mi-a luat vreo şase ore să scriu aceste rânduri, de plâns am făcut-o doar la sfârşit, o singură dată, când am redat vorbele doamnei neatinse de timp… Se poate spune că mă eliberez de amintiri, nu-i aşa? Eu nici n-am pretenţia ca amintirile mele să fie citite, aşa că fiecare le citeşte pe riscul lui… Nu ştiu de ce îmi vine să scriu toate aceste lucruri într-un blog care poate fi citit de toată lumea (ştiu că există opţiuni la Privacy), dar simt că mă scufund undeva, într-o altă lume, în acest fel… Într-o lume liniştită…

Va urma… Sper că o să fiu ceva mai rapid…

About eXstatic

Aşa cum sunt, mereu în căutarea necunoscutului. Leşinat şi activ, în acelaşi timp. Paradoxal (sau nu), sunt eu însumi.

Posted on vineri, 6 Aprilie 2007, in amintiri. Bookmark the permalink. 5 comentarii.

  1. imi pare bine ca ai publicat „ciorna” asta.

    interesanta viata ai avut…

  2. ok. e trist. am citit si, la sfirsit, mi-am zis: so what next? deci, andrei: what next? facultatea de psihologie e tot acolo, stii? iar visele adevarate nu ti le demoleaza asa, un neghiob, din 2 vorbe-aiurea. ce-ai de gind sa faci next? asta e intrebarea mea. ce-ar fi sa scrii partea V despre viitor? ca si cum ti-ai aminti?…🙂

  3. Chiar dacă nu-ţi vine să crezi, există o urmare…

  4. Pssst! Cineva semnează cu numele meu😦
    Eu încă nu am apucat să citesc partea asta, nicidecum să comentez. Na uită-te la mine, de parcă n-ar mai fi Denise pe Pământ. Egoista naibii, du-te şi te culcă!

  5. Stai linistita, se vede ca sunteti doua Denise, dupa adrese de e-mail si IP.🙂 Adica, ai folosit si tu WordPress, stii cum e, alea-alea…
    Deci sper ca ceilalti s-au lamurit, daca inainte nu s-au prins, ca sunt doua fete care se numesc Denisa.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: