Trezirea


Mi-am dat seama că sunt o muză… Îi inspir pe alţii, dar nu mă pot inspira pe mine… Vorbesc vrute şi nevrute pe messenger, fiindcă acolo îmi vin tot felul de idei, dar când e vorba de blogging… Parcă aici mă blochez, nu mai ştiu ce să scriu… Nimic nu-mi vine în minte, am creierul gol ca al unei blonde din bancuri (care – surpriza voastră! – nu corespunde deloc cu realitatea)… Nu sunt genul care spune „care este” nici naiv, nici ironic, poate că tocmai ironia este ceea ce-i înţeapă pe unii să scrie tot felul de chestii… Nu ştiu ce să scriu, şi totuşi scriu chestii fără conţinut – uneori – numai ca să am ce să scriu… E bine? E rău? Poate n-am să ştiu niciodată… Poate nu există nici bine, nici rău, aşa că tot ce pot face e să fiu în anticipaţie… Mă uitam pe bloguri şi mă întreb ce au toţi de spus? Unii chiar au lucruri de zis şi le zic foarte bine… Alţii zic bine lucruri pe care unii le pot ignora cu desăvârşire… Eu ce pot să fac? Cum pot să mă inspir? Se oferă cineva să-mi fie muză?

O fată frumoasă mi-a spus că am multe de spus, că ştiu multe, că am experimentat multe, numai din discuţiile noastre… Fetele frumoase sunt diferite între ele, aşa cum ştim că toate fetele, în general, sunt diferite, deci nu ai cum să le categoriseşti… fiindcă se pot ofensa… Aşa că singura clasificare acceptată e una… Sunt toate frumoase… în interior sunt chiar frumoase… Asta, dacă ele vor să fie aşa, dacă într-adevăr dau importanţă frumuseţii interioare… Muza la care mă gândesc poate fi oricum, băiat sau fată, fizicul nu contează… Am zis de frumuseţe fiindcă ştiu că nu poţi privi ceva urât, fiindcă ai impresia că urâtul poate fi din interior… Pe jumătate adevărat… Dar adevărul cel mare (cel fără cale de mijloc) probabil nu există… Probabil toţi trăim condiţionaţi non-stop de ceilalţi, fără să mai vedem de unde avem informaţii, cine ne oferă chestii pe care nici nu ne gândim să le verificăm… Aşa stând lucrurile, unii le-au observat şi se folosesc din plin de acest lucru… Aşa începe manipularea, dezinformarea… O prietenă bună de-a mea spunea mai demult: „Dacă refuzi să crezi în manipulare, eşti visător.” Spunea mai multe lucruri, dar am reţinut acest lucru… Multă vreme am fost visător… Acum sunt mai realist… Totuşi cred că merită să păstrezi şi o doză de idealism… Şi aşa părţile se completează, fiecare împrumutând de la opusul său… Acesta este principiul Yang-Yin… Pot fi şi idealist, şi realist în aproape aceeaşi măsură… Încă un citat, de data asta aproximativ: „De câte ori te-ai pus pe pat cu durere şi lacrimi, gândindu-te la visele pe care le-ai dat deoparte din cauză că ai făcut tot felul de compromisuri?” Dacă lăsaţi compromisurile să vă domine viaţa, e clar că veţi duce o mulţime de regrete pe spatele vostru… Şi nimeni nu vrea acest lucru… Dar cine să ia în seamă acele cuvint, acele acţiuni ale cuiva care chiar crede în ceea ce spune, în ceea ce face? Va fi socotit de naiv şi lumea trece mai departe, nepăsătoare, în durerea ei, în rutina ei… Ce se rezolvă cu acest lucru? Cu nimic, durerea e şi mai mare, fiindcă idealiştii se simt daţi la o parte şi devin şi ei parte din lumea rece… Dacă s-ar strânge la un loc mai mulţi idealişti, poate că lumea va avea măcar un colţ de căldură… Să ştiţi de la mine că voi refuza în continuare durerile lumii, nu în sensul că le-aş nega, ci în sensul să mă las cuprins de acestea, să nu mă doară la cap acolo unde nu mă doare, dar să pot oferi soluţii viabile… soluţii adevărate, nu surogate, cum fac unii… Mergem la doctori, dar ei ne dau reţete şi medicamente pe bani, ne internează pe bani mulţi, iar operaţiile costă şi mai mult… Unde mai e jurământul lui Hipocrate? În Grecia Antică, medicii erau plătiţi numai dacă reuşeau să vindece pacientul, altfel era gratuit… Bineînţeles, un medic dibaci îşi dă seama când un pacient se preface… O altă procedură de tratament era să scoţi pacientul în plină stradă, cu pat cu tot, şi ceilalţi trecători recomandau câte ceva din ce au experimentat şi le-a mers. Eu zic că prima variantă e mai frumoasă.

Mi-e dor de mine, mi-e dor de o viaţă fără griji… De-asta refuz să-mi fac griji, deşi oamenii din exterior ar vrea să-mi spună că am motive pentru acest lucru. Dar le sunt recunoscător că mă lasă să visez. Şi nu sunt deloc ironic, vorbesc cu ei despre vise şi idealuri… Puteţi să luaţi acest post drept unul pregătitor… Deşi e public, acest blog e pentru piticii mei şi uneori simt nevoia să vi-i prezint, fără nume. Totuşi, aş vrea muză…🙂

About eXstatic

Aşa cum sunt, mereu în căutarea necunoscutului. Leşinat şi activ, în acelaşi timp. Paradoxal (sau nu), sunt eu însumi.

Posted on miercuri, 11 Aprilie 2007, in aberaţii. Bookmark the permalink. 2 comentarii.

  1. Mai exista „Juramantul lui Hipocrate”? As fi curioasa… Interesant, m-am gandit de multe ori la asta, am nimerit pesete unii din medicii cei mai buni si nici nu le-am dat multi bani. La unii nu le-am dat deloc🙂 Exista oameni, asta cred🙂

  2. Păi, din câte ai zis tu, oamenii chiar îl respectă pe Hipocrate.🙂 Chiar dacă e mort, spiritul lui rămâne…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: