Simţul inocenţei


Mi-a venit să scriu despre inocenţă, dar nu ştiam cum… Ei bine, o să încep cu un vis care a venit chiar astă-noapte, parcă pentru a-mi da inspiraţie pentru blog.😛

Se făcea că eram bogat, cu limuzină proprie and stuff… M-am oprit în faţa unei bănci (din aceea pentru bani, vă daţi seama), era iarnă şi vedeam un grup de copii cum se băteau cu zapadă, dar mai mult loveau clădirea de lângă ei cu bulgări de nea. Am remarcat o fetiţă blondă, cu ochi albaştri, îmbrăcată în ceva ce părea geacă de piele artificială roz şi avea pe cap un fel de fes bleu cu alb. I-am zâmbit, am făcut un bulgăre şi i l-am dăruit. A trebuit să fiu atent la nu ştiu ce chestie de afaceri (cred că aveam firmă de construcţii) şi să mă întorc apoi în limuzină. Surpriză, fetiţa se strecurase acolo şi a apărut în faţa mea exact când am închis uşa. Părea destul de supărată. Mi-a arătat bulgărele de zăpadă şi mi-a zis ceva, cred că în genul:

– Nu e de mine. Mi se pare murdară.

Mi l-a dat înapoi, eu vedeam că bulgărele era chiar curat. Dintr-o dată, am simţit multă tristeţe şi supărare în inimă, încât am ajuns să-mi pară rău pentru ea. La fel de brusc, mi-a venit o idee şi m-am simţit un fel de Moş Crăciun, încât i-am zis:

– Ia şezi colea pe-aici.

Şi îi arătam unul din genunchi. Ea s-a aşezat pe el şi i-am zis:

– Ştii, eşti prea mică pentru tristeţe. Ar trebui să ai ceva să te înveselească.

Ea părea să fie mai matură decât e. Avea doar 6-7 ani şi deja părea să fie fată, nu fetiţă. Am cerut şoferului să mă ducă la Unirii (parcă). Ajunşi acolo, am intrat într-un magazin din acela plin de scumpeturi şi fineţuri vestimentare. Am cerut croitorului de-acolo să facă o haină pentru fetiţă, cu blană artificală ce pare naturală (subliniasem în vis) la tiv şi neapărat cu manşetă.

– Ai auzit, dom’le? Manşetă să fie, altfel nu merge. Şi la capete să aibă tot blană artificială.

Apoi ne-am dus la un alt magazin, unde am cumpărat un spray paralizant şi o chestie electrică, cu care poţi curenta un [eventual] agresor. Eu la vânzător:

– Are o mie de volţi?

– Chiar mai mult.

– Perfect.

I-am spus fetiţei că mergem acasă la mine, dacă vrea. Ea a dat din cap că da, aşa că asta am făcut. I-am zis că poate rămâne la mine până îşi primeşte haina comandată de mine.

– Apropo, cum te cheamă?

– Silvia.

– Frumos nume.🙂 Chiar îmi aminteşti de cineva din trecut.

Am cunoscut în copilărie o fată cu acest nume, dar şatenă, care m-a ajutat cum a putut. Cum eu nu eram genul de om care să uite un ajutor, m-am gândit că în acest fel pot fi chit.

Am mers din nou la acel magazin, şi-a primit haina cu blană la tiv, cu manşeta aşa cum cerusem, apoi îi dau instrucţiuni:

– Dacă va vrea cineva să-ţi facă rău, poţi folosi ori spray-ul (îi arătam şi îi dădeam), ori acest aparat electric (îi arătam chestia de o mie de volţi şi îi dădeam). Le foloseşti numai atunci, ca să nu laşi pe nimeni să-ţi facă ceva. Le bagi frumuşel în manşetă şi când se va întâmpla să ai nevoie de vreuna din ele, fii tare şi foloseşte doar una. Vezi la spray unde să dai, să nu nimereşti în ochii tăi, ci ai omului rău. Ne-am înţeles?

Ea a dat din cap că da.

– Vezi tu, eşti prea mică pentru tristeţe şi seriozitate. Bucură-te mai mult de viaţă, o meriţi.

Cam aşa încercam s-o încurajez. Voiam, în acelaşi timp, să se simtă în siguranţă, să nu aibă de-a face cu tot felul de oameni de proastă calitate… Mi-a zâmbit şi a plecat, neuitând să-mi mulţumească. I-am zis că oricând are nevoie, poate să vină la mine. Ceva mai târziu, am văzut-o jucându-se alături de alţi copii, în haina personalizată. M-am simţit bucuros că acum e mai veselă, mai sigură pe ea însăşi, deci ceea ce am făcut a dat roade. Şi aici s-a terminat visul.

Ideea e următoarea: copiii îşi pierd prea repede inocenţa. Să ai acest simţ al inocenţei e un adevărat dar în zilele noastre. Dar câţi dintre noi îşi fac timp pentru a dărui ceva cât de preţios din noi acelor copii ce cresc prea repede?

Dar noi? Câţi mai vedem lumea cu aceeaşi dezinvoltură ca în copilărie? De ce complicăm lucrurile atât de tare? De ce lumea e atât de dură? De ce uităm de copii, când ei sunt în jurul nostru?

S-a întâmplat ca pe stradă să se uite câte un copil mai curios la mine. Când îi zâmbesc, copilul rămâne fascinat de ceva din mine, nu-mi dau seama ce… Se holbează aşa la mine, că mă face să râd, dar mă abţin. Îmi plac lucrurile trăsnite pe care le spun copiii, ei sunt geniali când filosofează despre lume, cu acel simţ al inocenţei cu care sunt înzestraţi de la Mama-Natură… Dar câţi dintre noi îi luăm în seamă cu adevărat?

Îmi amintesc de un caz mai aparte. Un copil de vreo trei-patru ani a fost întrebat de unde apar ouăle. El a răspuns că din copaci. Evident, adulţii au râs. Totuşi, un adult a decis să verifice aceste vorbe. Şi ce a găsit: într-adevăr, în Africa a existat o specie de copaci care chiar făceau ouă, dar acea specie a dispărut de multă vreme…

Asta ne dă de gândit, nu credeţi?

About eXstatic

Aşa cum sunt, mereu în căutarea necunoscutului. Leşinat şi activ, în acelaşi timp. Paradoxal (sau nu), sunt eu însumi.

Posted on joi, 3 Mai 2007, in aberaţii. Bookmark the permalink. 2 comentarii.

  1. Oare nu cumva darurile tale i-au furat inocenta? Nu cumva opulenta afisata au facut-o mai putin inocenta decat inainte?

  2. De ce crezi că i-am făcut cadou aceste arme de auto-apărare? Fiindcă simţeam că era agresată de un om rău…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: