Vagabond temporar


Eram la Costineşti, într-o dimineaţă de sfârşit de august 2005, urma ca în ziua aceea să mă întorc acasă. Dar cel cu care venisem la mare mi-a spus că mai stăm acolo, iar eu m-am enervat, eram deja certaţi. Drept pentru care, văzând că el s-a dus să înoate, mi-am luat portofelul din valiză şi am plecat singur spre casă. M-am dus la mica gară de-acolo şi mă uitam la panoul cu mersul trenurilor şi la portofel. Nimic, în afară de cartea de identitate. Cum să mă duc? Hai să-mi încerc norocul, mi-am zis. M-am dus la funcţionara de la ghişeu:

– Scuzaţi-mă, aveţi vreun bilet gratuit până la Constanţa?

Prima dată mă gândisem să cer bilet pentru Piteşti, nu mai ştiu de ce m-am răzgândit. Birocrata a început să râdă şi să mă întrebe de unde mi-a venit ideea asta.  Răspund:

– Păi, am înţeles de undeva că cei cu un handicap fizic, indiferent de care, primesc bilete gratuite de călătorie.

Partea tare e că nu ştiam că se fac anumite manevre birocratice pentru aşa ceva (acte medicale, semnături, ştampile, chestii-trestii). Drept urmare, ea m-a expediat de la ghişeu, fără să înţeleg de ce. Îmi venea să-i „urez de bine”, dar m-am abţinut. Până la urmă, stăteam deoparte şi mă gândeam ce să fac… Să intru oricum în tren? S-ar putea s-o fac. Cu toate că am mai păţit să fiu prins de o controloare şi să fiu dat jos la prima staţie, odată cu cel cu care eram certat… Dintr-o dată, două fete mă întreabă dacă eu chiar am nevoie să merg la Constanţa. Eu le-am zis că da. Mi-au zis că au auzit discuţia şi că pot să mă ajute cu ceva bani, dar nu prea mulţi. Eu eram aproape şocat, nu-mi venea să cred că există asemenea suflete atât de aproape de mine. Ne-am prezentat, dar le-am uitat numele, din nefericire, însă şi acum le ţin minte feţele. Una era slabă, vorbăreaţă, cealaltă era plinuţă, mereu părea să cântărească fiecare cuvânt… Mi-au dat biletul către Constanţa pe care-l cerusem şi mi-au zis că există acolo un centru (au zis numele, dar l-am uitat) care ajută persoanele cu dizabilităţi, inclusiv pentru a face rost de un bilet gratuit. În afară de bilet, fetele mi-au dat şi un pachet de biscuiţi şi o sticlă cu apă. Ca mulţumire, le-am „citit” în palmă (am citit o carte despre chiromanţie) şi le-am spus câte ceva… Tot ce mai ţin minte în legătură cu această fază este că cea tăcută mi-a atras mai mult atenţia, nu mai ştiu dacă le-am prezis ceva, dar ştiu că am făcut o mică portretizare psihologică după liniile palmei dominante (dreaptă dacă eşti dreptaci, stângă dacă eşti stângaci). După ce am terminat cu „cititul”, i-am dat fetei vorbăreţe o piatră lucioasă, luată de pe malul mării în urmă cu câţiva ani, i-am zis că e o piatră care poartă noroc (şi aşa era), ea s-a bucurat, mi-au spus că ea chiar colecţionează pietre şi a fost chiar fain. În aşteptarea trenului, slăbuţei i-a venit ideea să-i dau telefon mamei mele. Eu n-aveam chef nici să-i dau telefon mamei, nici să mă contrazic cu ea. Până la urmă, am preferat s-o ascult şi am sunat-o, am anunţat-o că vin cât de curând acasă, că mai întâi trec prin Constanţa. Bun, convorbire terminată într-un minut şi câteva secunde. Am mai stat de vorbă cu ele, nu mai ştiu despre ce, până a venit trenul lor, după care mi-am aşteptat trenul în singurătate. Din fericire, a venit al doilea după al fetelor. Până la Constanţa n-a venit nici un controlor să vadă pasagerii, aşa că am rămas cu un bilet întreg, nefolosit… L-am păstrat, oricum.

După ce am coborât, m-am uitat la tabelul gării de-acolo pentru a vedea când vine primul tren spre Piteşti. Opa, abia la 3 şi ceva noaptea, era dup-amiază pe-atunci… Măcar am timp să fac rost de bilet, mi-am zis. Aşa că am purces la căutarea acelei clădiri. Întrebam pe câte cineva, dar am realizat că stau rău de tot cu orientarea în spaţiu: după primele indicaţii gen Mergi la stânga, apoi o iei la dreapta, mă zăpăcesc şi nu mai prind nimic… Mă forţez să ţin minte măcar primele două indicaţii, ca să întreb din nou, pentru alte prime două indicaţii… Deşi la prima vedere poate părea enervant, eu mi-am păstrat calmul tot timpul, fiind conştient de un avantaj important: nu întrebam aceeaşi persoană, plus că nimeni nu ştia dacă am întrebat deja pe altcineva… Oricum ştiam că sunt un prost… Şi totuşi, naiba ştie cum, tot nu reuşeam să ajung acolo, apoi am întâlnit o băbuţă simpatică, ce probabil deja şi-a dat seama că stau foarte prost cu orientarea în spaţiu (nici măcar un metru nu reuşesc să apreciez), care m-a luat de mână, până ne-am oprit undeva şi mi-a arătat clădirea aceea. I-am mulţumit frumos şi ea a plecat. Când m-am dus la uşă, am văzut că e închisă, m-am uitat la program şi văd că la ora aceea din acea zi era închis… Nu mai ţin minte în ce zi a săptămânii era, parcă era weekend-ul, altfel nu-mi explic de ce era închis pe la patru şi ceva dup-amiaza… Deci aveam în jur de 11 ore la dispoziţie să fac ce-o fi… 11 ore de mers fără ţintă… M-am hotărât să mă plimb prin Constanţa, cu gândul că poate găsesc ceva ce nici nu-mi imaginez… La un moment dat, am dat de un net-café, unde am cheltuit ultimii bani (cei de la fete) pe o oră de stat pe-acolo, ca să realizez că aşa-zişii prieteni de pe Y!M, chiar constănţeni, ori nu puteau, ori nu voiau să mă ajute… Celor din al doilea grup le-am „urat” în minte să păţească să rămână fără bani exact când au nevoie de ei, ca mine în acel moment. M-am hotărât că o să folosesc mai des al doilea ID, după ce mă întorc acasă, să nu-i mai văd. M-am dus prin parcuri, am văzut magazine de fiţe… Pe drum, am văzut un băieţel cerşetor, care avea un carton pe care era scris copilăresc cu markerul (sau carioca, nu-mi dau seama exact) că avea nevoie de bani pentru a nu muri de foame (nu mai ştiu exact ce a scris)… Observasem că avea un S inversat, dar am preferat să nu-i zic asta din prima, ci puţin mai târziu, căci deja începusem să stau de vorbă cu el… Am băut deja apa de la fete înainte să-l întâlnesc, dar am împărţit câţiva biscuiţi cu el (sau i-am dat toţi biscuiţii care au rămas, nu mai ştiu), apoi i-am zis că a inversat un S. Nu mai ştiu care a fost replica lui… i-am zis că ar trebui să meargă la şcoală (a vorbit unul care chiulea la greu în timpul liceului). Brusc, faţa lui a devenit şi mai tristă, ceea ce m-a făcut să mă întreb ce i s-o fi întâmplat de nu i-a plăcut ce i-am zis. Am mai zis că dacă nu merge cu şcoala, ar trebui măcar să-l înveţe cineva care ştie să scrie şi să citească, numai să nu mai greşească litere şi să cunoască mai multe lucruri, i-am zis că cititul îţi dă multe idei, te ajută mai uşor, nu mai ştiu… Cam asta ar fi tot ce-mi amintesc în legătură cu discuţia dintre mine şi băieţelul cerşetor…

Am observat acum, la recitire, că am uitat multe detalii, şi asta mă face să mă întreb dacă nu cumva trebuia să nu mai zic deloc… Oricum, o să termin ce am început.

Am stat pe o băncuţă din mijlocul unei străzi şi am aşteptat să treacă timpul, în timp ce mă uitam la trecători. A venit unul la mine şi mă întreba ceva, dar eu n-am înţeles nimic. A repetat, din nou nimic… Oricum, s-a dat bătut şi cred că mi-a zis ceva „de dulce”… În timp ce mă plimbam, am observat că umblam în cerc, căci revenisem la strada cu net-café-ul, am văzut acolo un anunţ, că ei caută un operator pentru sală (ştiţi, e ăla care stă la un calculator, dar controlează celelalte calculatoare din reţea). Chiar dacă nu ştiam cum se procedează, m-am hotărât să răspund, poate reuşesc să învăţ repede şi câştig măcar o sută de mii (de lei vechi)… Am vorbit cu cei doi de la calculatorul-şef (am zis aşa, că nu cunosc termenul, dacă există) şi m-au întrebat dacă am ceve (m-am prins că e vorba de Curriculum Vitae, dar după ce prima dată am crezut că au spus ceva). Le-am zis că nu, dar pot face pe loc unul. Am cerut o foaie şi un pix. Am scris ce era de scris, iar mai jos am adăugat: Am nevoie de bani ca să mă întorc în Piteşti şi am rămas fără ei. S-au uitat pe el şi mi-au zis să revin mâine.

– Mâine? Dar până mâine trebuie să plec!

Nu mai ştiu ce au zis, parcă ceva a lehamite… Decât să-i am drept colegi pe ăştia doi, mai bine mă las deoparte. Am mai mers, s-a înnoptat, iar eu am obosit rău de tot. Am început să merg, alternativ să mă opresc pe câte o bucată de oraş şi să mă aşez acolo, aţipind pentru câteva minute. După aceea nu mai stăteam comod, plecam de-acolo să caut altceva… Nu mai ştiu cine mi-a sugerat, dar a zis să încerc să mă duc  la un centru în care stau copiii fără adăpost, fie şi numai peste noapte. Nu eram sigur dacă o să rămân undeva o noapte întreagă, dar mi-am zis că oricum încercarea moarte n-are. Însă observasem că a zis „copii”, deci minori, cei de sub 18 ani… iar eu aveam 19 ani… L-am întrebat dacă nu cumva o să mă respingă, a răspuns că oricum nu par prea matur, a adăugat: Mai minţi şi tu… Bun, o nouă destinaţie, ceva cu care măcar pot să zic că-mi folosesc (sau pierd?) timpul… După multe indicaţii, am ajuns şi eu acolo. Părea o clădire decentă, deci nimic din poveştile de groază pe care le ştiam despre unele orfelinate (apropo, nu sunt sigur dacă era chiar orfelinat). Cu oarecare îndoială, am sunat la sonerie… După câteva momente de aşteptare, a apărut un nene care m-a luat la întrebări, mi-a cerut carte de identitate… Mai întâi m-a întrebat ce vreau, am zis că am nevoie de un loc în care să stau peste noapte. A replicat:

– Ştii că ăsta e pentru copii, nu?

– Da, oricum am 17 ani.

Speram să nu se prindă… Se pare că nu prea ştiu să mint…

– Nu te cred.

– De ce zici aşa?

Am observat în spatele lui un tip care părea să fie gata să se ducă la culcare şi urca scările, nu părea să fie mai mic de 18 ani… Din cauza asta, nu mai ştiu ce mi-a zis, aveam atenţia distrasă… Interiorul era chiar îngrijit, alb, ca un spital. I-am zis:

– Uite, am văzut unul care pare să fie cam mare pentru 18 ani.

Şi-a întors spatele şi evident că nu vedea nimic, s-a întors cu faţa la mine, cu o mutră cam acră.

– A urcat scările, i-am zis.

– Buletinu’?

– Poftim.

Evident, am presimţit că pierdusem din start, aşa că mă miram că mi-a cerut şi cartea (apropo, nu înţeleg de ce oamenii tot zic buletin, deşi e de fapt carte de identitate). Nu mai ştiu continuarea, mi-a înapoiat buletinu’, oricum am luat-o din nou la drum. Am început din nou să caut bucăţele de dormit. Exact când găsisem un locşor numai bun şi aţipisem, au venit la mine doi poliţişti şi m-au întrebat ce fac. Le-am zis că voiam să dorm numai puţin, până la 3, când trebuie să mă duc la gară, dar n-aveam unde. Mi-au cerut şi ăştia buletinu’ (ce-are lumea cu actul ăsta?). Le-am zis că aştept să vină ora 3. Unul s-a uitat la ceas şi a zis că e 1 şi ceva, după care mi-a arătat (cu mâna sau cu bastonul) spre o stradă şi a zis că acolo e gara. S-a exprimat greşit aici, dar am înţeles ce voia să spună. După ce s-a încheiat discuţia cu ei, am mers acolo unde mi s-a indicat… Era deja 2 fără ceva, când mă uitam plictisit la tabelul acela mare cu mersul trenurilor, într-o gară pustie. Era acolo un tip care mai mult dădea târcoale. După ce m-a „măsurat” (că altfel nu-mi explic ce făcea), m-a luat cu câteva întrebări despre mine, la care am răspuns cu o oarecare rezervă. Dintr-o dată, discuţia ajunge şi la relaţiile mele. Mă întreabă brusc dacă sunt gay. Aproape mi-a venit să râd, am zis că da şi l-am întrebat ce o să-mi facă. A zis că nimic, vrea doar o chestie. M-am prins imediat care-i „chestia”, restul sunt doar detalii, tai filmul ca la montaj să nu apară chestii care pot deranja pe unii mai pudici şi care pot aprinde imaginaţia unora (apropo, nu e chiar aşa grozav)… După ce am terminat-o cu el, am auzit întâmplător comentarii despre mine… În gară venise un grup de băieţi care pleca într-o tabără, judecând după rucsacuri. I-am ignorat, deşi aproape îmi venea să râd de şuşotelile lor.

În sfârşit, a venit trenul. Trebuia să urc fără bilet, fără bani, doar cu cartea de identitate şi biletul de la fete în portofel… M-am pus într-o cabină, am pus perdele. Dar m-am oprit un moment. Oricine ar intra în acest vagon ar vedea că asta e singura cabină cu perdele puse, pe când celelalte au perdele trase în lateral. Aşa că am făcut turul vagonului, punând perdele, astfel încât să fiu mai greu de observat. Din fericire, eram singurul din vagon, mă simţeam liber să fac ce vreau. M-am aciuat într-o cabină şi mă simţeam toropit de oboseală. Timp de câteva ore a fost bine, soarele deja răsărise, dar perdelele nu l-au împiedicat pe controlor să mă vadă… Mi-a cerut bilet, i-am arătat biletul nepotrivit… Dar m-a amuzat când l-am văzut că-l studia, aproape halucinat de ceea ce vedea. Mi-a zis că nu e biletul bun, i-am zis că n-a fost verificat în acea călătorie şi că asta e, plus că n-am mai avut bani de bilet, dar trebuie neapărat să mă întorc acasă. S-a învoit să mă lase să călătoresc fără bilet, dar m-a mutat în alt vagon, unde erau toţi săracii trenului. Au intrat în vorbă cu mine, le răspundeam, era un taifas. Am aflat despre unul că e hoţ, dar se plângea că nu mai e nimic de prădat în trenuri, o brunetă foarte bronzată stătea cu ochii pe mine, o fată mai săracă cu duhul decât ceilalţi se uita la un catalog şi mă întreba ce e asta şi ce înseamnă asta, i-am explicat toate chestiile. Cât stăteam de vorbă cu ei, dimineaţa s-a făcut prânz. Nu mai ţin minte dacă era la prânz sau dup-amiaza timpurie, dar atunci s-a oprit trenul în Piteşti. Bruneta aceea voia să ştie numărul meu de telefon, dar a trebuit s-o refuz cât mai diplomat. Abia după ce am ieşit din gară mă uitam la picioarele mele şi am văzut că ele sângerau la degetele mari, fiindcă s-au frecat prea mult de papucii de plastic pentru plajă în care eram încălţat. Dar nu simţeam mare lucru, erau amorţite. Aşa că m-am adunat şi am continuat să merg până acasă, unde am ajuns cu bine.

The end.

About eXstatic

Aşa cum sunt, mereu în căutarea necunoscutului. Leşinat şi activ, în acelaşi timp. Paradoxal (sau nu), sunt eu însumi.

Posted on Duminică, 3 Iunie 2007, in amintiri, asta e. Bookmark the permalink. 7 comentarii.

  1. I’m impressed🙂 Ce de peripetii!! Ai si un fel aparte de a povesti lucruri despre tine

    Trebuia sa stai mai mult prin gara, ca apareau tipi din sau spre vama sau 2 mai si tot faceai tu rost de niste bani mai usor. Oricum cand ramai fara bani in situatii de astea…. se cam ingroasa gluma. Misto e ca ti-ai pastrat calmul intr-adevar, nici nu te-ai milogit, nici nu ai cerut bani de acasa.

    Faza cu adapostul pentru noapte e cea mai tare! Ai avut ce vedea in Constanta🙂

    Si bine ca ai scapat de individul ala care te lasase balta pe acolo

    Tot raul spre bine, esti curajos si ai si despre ce sa scrii🙂

  2. Eu l-am lăsat baltă, nu el pe mine.

  3. wow, poti sa scrii un scenariu de film…despre o singura zi. Felul tau de a povesti imi aduce aminte de un roman: De veghe in lanul de secara. Daca nu l-ai citit, ti-l recomand, mi se pare ca te identifici exact cu tipul de acolo.😉

  4. Wow, Hellene, chiar nu am citit cartea, mersi de recomandare.🙂 Cât despre scenariul de film, mă mai gândesc, că n-am citit niciunul până acum.

  5. Ai scris frumos, insa povestea in sine e dubioasa. E doar parerea mea, eu nu as fi putut face asa ceva.
    Ai avut curaj, un fel de curaj indraznet! Viata uneori iti da situatii limita, combinate cu putin curaj dau rezultatul cel mai bun!

  6. Astept feedback dupa ce ai citit cartea.😉

  7. Hellene… Am citit cartea, am scris despre ea in alta parte a blogului, nu mai stiu unde, dar asta e…🙂 Mi-a placut romanul, tin minte doar impresia pe care mi-a lasat-o… Nu mai stiu ce scria acolo… Niste framantari pesimiste… ale mele cred ca erau mai optimiste…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: