Marele Teatru al Vieţii

Cred că deja toată lumea ştie de faptul că toţi purtăm măşti, jucăm roluri puse în cârca noastră. Ni se dă un nume, care e de fapt primit de la părinţi, deci nu neapărat cel adevărat… Până şi trupul pe care-l avem e o mască, fiind o parte din recuzita ce o primim de la bun început, pentru a intra în Marele Teatru… Fiind pe scenă, uităm cu desăvârşire cine suntem, de unde venim, dar ne punem astfel de întrebări numai când nu suntem distraşi de la stimulii ce ne înconjoară… Unii văd viaţa ca pe un drum ce trebuie străbătut de la un cap la altul, primul fiind naşterea, iar al doilea fiind moartea… cu toate acestea, acel drum pe care-l vedem în faţa noastră nu e decât o porţiune pe Marele Drum Spiritual…

Aţi văzut că un copil, imediat ce se naşte, este imediat luat cu asalt de către adulţi? Pretextul este iubirea, dar când se exagerează parcă devine altă poveste… Copiii, în general, sunt văzuţi ca fiind puri… Păi, motive sunt destule, în primul rând ei nu cunosc chestia numită „rol asumat”, adică să te porţi conform aşteptărilor celorlalţi, decât la şcoală… atunci ei fac cunoştinţă cu exigenţele adulţilor, începând cu învăţătura, notele şi purtarea… şi terminând cu rezultatele bune la sfârşitul şcolii, dar şi conduita, în general, este cântărită de toată lumea… Pare inconfortabil pentru spirit, dar nu şi pentru raţiune, care se mulează şi pe cele mai absurde cerinţe (care nu sunt considerate absurde de către raţiune… exemplu: curtea regală a Franţei secolului XVII, nu vă vine să râdeţi de ei? şi era o etichetă foarte severă atunci…), vedem oameni care sunt foarte raţionali, dar nu şi înţelepţi… Îmi amintesc de o poveste foarte mică, parcă Zen, cam aşa:

Erau odată un maestru şi discipolul său. Cel din urmă se lăuda cu inteligenţa lui şi nu rata nicio ocazie să arate cât e de inteligent. Exasperat, maestrul i-a spus:

– De ce te tot lauzi cu inteligenţa ta? E ca şi cum te-ai lăuda că stai într-o celulă mai mare ca altora.

Ideea era că raţiunea bine dezvoltată, fie şi deşteaptă, isteaţă etc., nu oferă neapărat libertate de gândire, de aceea înţeleptul a zis, metaforic, că inteligenţa mare este ca o celulă mare. Uite cum Marele Teatru este şi Marea Puşcărie, în acelaşi timp… Fiindcă trăim într-o închisoare, închipuită de măreaţa lume, cu toate gratiile ei, întruchipate de prejudecăţi, etichete, distragere, dezinformare şi altele… Sunt oameni care, deşi nu (mai) au gratii, nu vor să zboare, fiindcă s-au obişnuit cu Marea Închisoare… sau fiindcă, deşi vor să zboare, nu au putut deloc să înveţe acest lucru, aşa că pentru început tot ce pot face ei e să fâlfâie din aripi (vise, idealuri, deschidere mentală şi sufletească, spirituală)… Oamenii care zboară cu adevărat sunt cei precum Einstein, Iisus, Buddha, Imhotep… E foarte greu să te dezbari de rolul impus de ceilalţi, numai din cauza unor circumstanţe (te-ai născut într-o familie anume, cu o anumită poziţie socială, într-un loc anume, un timp anume etc.)… Nici orfanii nu sunt de invidiat…

Oricum am luat-o pe arătură, vă las, „discutăm” mai târziu. 🙂