Monthly Archives: Noiembrie 2007

Leapşă – Prima carte

Scurt, simplu şi la obiect, căci mă duc la culcare… Am primit leapşa de la Dana.

Prima carte citită a fost Scufiţa Roşie. Era o cărticică micuţă, pe care am terminat-o destul de repede. Chiar mă miram că Scufiţa şi bunica mai trăiesc după ce le-a scos vânătorul din burta lupului…

Dau leapşa mai departe oricui mă citeşte. 😀

Anunțuri

Tăcerea lui Dumnezeu

O veche legendă norvegiană povesteşte despre un om pe nume Haakon, care privea mereu imaginea lui Christos răstignit. Crucea era foarte veche şi acolo veneau mulţi oameni să se roage cu evlavie. Mulţi veneau aici pentru a cere câte o minune.
Într-o zi, şi Haakon s-a gândit să ceară o favoare. Împins de un sentiment generos, a îngenuncheat în faţa crucii şi a spus:
– Doamne, vreau să fiu în locul Tău. Lasă-mă să stau în locul Tău pe cruce.
Şi rămase cu privirea aţintită asupra crucii, parcă aşteptând un răspuns.

Domnul vorbi, iar vorbele Lui căzură din înalt şoptitoare, dar ferme.
– Fiule, îţi voi îndeplini dorinţa, dar cu o condiţie.
– Care, Doamne? întrebă Haakon. Este o condiţie greu de îndeplinit? Sunt dispus să mi-o asum şi, cu ajutorul Tău, Doamne, voi reuşi.
– Ascultă… Orice ar fi să se întâmple şi orice ar fi să vezi, trebuie să păstrezi tăcere pentru totdeauna.
Haakon răspunse:
– Îţi promit, Doamne!
Şi schimbul se făcu.

Nimeni nu observă schimbarea. Nimeni nu-l recunoscu pe Haakon bătut în cuie pe cruce. Între timp, Domnul ţinea locul lui Haakon. Şi pentru mult timp fu astfel şi nimeni nu observa nimic.

Dar, într-o zi, veni un om bogat şi, după ce se rugă, plecă uitându-şi portofelul lângă cruce. Haakon văzu şi tăcu.
Nu spuse nimic nici când un sărac veni câteva ore mai târziu şi fură portofelul uitat de bogătaş.
Şi nu spuse nimic nici când un băiat veni să se roage pentru binecuvântare înainte de a face o lungă călătorie.

Dar, în acel moment, se întoarse bogătaşul în căutarea portofelului. Fără să stea pe gânduri, bănui că băiatul furase portofelul. Bogătaşul se apropie de băiat şi-i spuse furios:
– Dă-mi înapoi portofelul pe care mi l-ai furat!
Tânărul replică surprins:
– Eu nu am furat nici un portofel!
– Nu minţi şi dă-mi-l înapoi imediat!
– Vă repet că nu am luat nici un portofel! răspunse băiatul.
Bogătaşul furios începu să-l lovească pe tânăr. Atunci se auzi o voce puternică:
– Opreşte-te!
Bogătaşul privi în sus şi văzu că imaginea de pe cruce îi vorbise. Haakon, care nu mai putuse păstra tăcerea, striga apărându-l pe tănâr şi acuzându-l pe bogătaş pentru falsele învinuiri pe care i le aducea. Acesta rămase uimit şi ieşi din locul de rugăciune. Tânărul pleca, de asemenea, fiindcă se grăbea să plece în călătorie.

Când cei doi plecaseră, Christos îi spuse credinciosului:
– Coboară de pe cruce. Nu poţi să-mi ocupi locul. Nu ai fost în stare să păstrezi tăcerea.
– Dar, Doamne, spuse Haakon, cum puteam să permit o asemenea nedreptate?
Christos continua să vorbească:
– Tu nu ştiai că a fost bine ca bogătaşul să piardă portofelul, fiindcă avea în el banii pentru a cumpăra virginitatea unei tinere. În schimb, săracul avea nevoie de banii aceia şi a fost foarte bine că i-a luat. Iar băiatului i-a prins bine bătaia primită, fiindcă din cauza rănilor nu a mai putut pleca în acea călătorie… pentru că doar acum câteva minute s-a scufundat vaporul cu care ar fi trebuit să plece… Tu nu ştiai nimic. Eu, da. De aceea tac.
Şi Domnul se afundă din nou în tăcere.

De multe ori ne întrebăm: De ce Dumnezeu nu ne răspunde? De ce Dumnezeu păstrează tăcerea? Mulţi şi-ar dori ca Dumnezeu să le răspundă ceea ce doresc ei sa audă… Dar nu este aşa. Dumnezeu ne răspunde chiar prin tăcere!

Trebuie să învăţăm să ascultăm. Tăcerea Lui divină este menită să ne spună, fără cuvinte, că El ştie ce face. Şi, în tăcerea Sa, ne spune cu iubire:

„Ai încredere în mine. Ştiu bine ce am de făcut!”

Sursa.

Ochiul Moirelor

Defectul meu cel mai mare, nu singurul, e că spun mereu adevărul, de multe ori detaliat… Nu ştiam că adevărul poate să doară, că poate să provoace sentimente extrem de puternice… Sunt multe lucruri pe care nu le ştiam şi îmi dau seama că urmează să mai descopăr altele…

Mi s-a spus că atunci când dau detalii, scriu romane. Se poate să fie aşa… Nu mă pricep la secrete şi o las aşa. Am fost rugat să păstrez unele secrete, m-am gândit că strict la acele secrete se referea. Şi aşa am luat-o, dar mai erau secrete pe care nu le ştiam că sunt secrete şi nu mi-am ţinut… mâinile de pe tastatură. „Gura mare” se transformă în „degete inconştiente”. Care-i treaba? Ce înseamnă că ai nişte secrete? Nu ştiu… îmi închipui că fiecare are secretele sale… Unele secrete nici nu par secrete, în timp ce altele sunt [de la sine înţeles] secrete… Firea secretoasă a unora poate fi pusă în dificultate de cei care spun adevărul fără să gândească… Când dai prea multe detalii, deja ceva e în neregulă… Eu nu ştiam ce anume era în neregulă, până nu mi s-a spus care era situaţia… Nu văd un pericol în a spune adevărul… Alţii, da. De ce?

Acum mă analizez şi răsanalizez… Ştiu că mulţi dintre voi nu au de-a face cu astrologia, dar chiar mă gândeam la ce scriu alţii despre zodia Săgetătorului… că are o gură spartă, că spune adevărul prea mult şi alte cele… Săgetătorul răneşte fără voia lui, fiindcă îşi închipuie că toată lumea e la fel de lipsită de secrete ca el… dar când dă nas în nas cu un mister, se miră şi se întreabă ce e aia sau alta… de parcă asta n-ar fi de ajuns, confundă lucrurile şi le amestecă… Se potriveşte întru totul în cazul meu… Apoi, o descriere care mi se potriveşte doar parţial (redau folosind cuvintele mele): Săgetătorul e atât de idealist, încât poate să dea în mintea lui Don Quijote, să se îmbrace în armură de cavaler, să călărească un cal şi să intre în circ, să se bucure de hazardul comic al vieţii. Dar uită mereu că e periculos să trăieşti şi intră în primejdii pe care numai norocul lui proverbial le poate rezolva. În ciuda memoriei lui bune, e destul de distrat şi mereu uită câte ceva mărunt, precum o cheie, o şapcă, ceva lasă fără voia lui pe unde călătoreşte sau când e în vizită la cineva.

Vi se pare ciudat titlul, nu-i aşa? Mulţi dintre voi deja ştiu că mă pasionează astrologia… Ochiul Moirelor are ceva special: vede întregul timp ca un tot, astfel încât prin acel Ochi poţi vedea în acelaşi moment trecutul, prezentul şi viitorul… Moirele (la romani sunt Parce, în tradiţia românească sunt Ursitoare), după cum unii ştiu, sunt zeiţele destinului, fiicele lui Zeus şi ale Herei; ele hotărăsc soarta zeilor şi muritorilor, de aceea erau atât de temute de ambele tabere. Ele sunt trei: prima decide naşterea, a doua lungimea firului vieţii şi a treia tăia cu foarfeca acel fir. Sunt oarbe, de aceea au un Ochi, cu care văd totul, cu ajutorul căruia pot decide soarta fiecăruia. În afară de faptul că aveau putere de viaţă şi de moarte asupra altora, erau şi urâte, posace, de aceea nu erau prea agreate. Şi, parcă pentru a face totul „delicios”, erau sincere până la capăt, chiar dacă era dureros pentru cei care veneau la ele (şi erau foarte puţini). Cu toate astea, ţineau secret asupra destinelor altora, până reuşea cineva să le tragă de limbă, într-un fel sau altul. Nu era chiar uşor să obţii vreo informaţie de la ele. Şi nu spuneau totul pe faţă, ci ofereau adevărul încifrat în ghicitori. Da, poţi fi sincer şi secretos în acelaşi timp. A fi secretos nu înseamnă a fi mincinos… Cred că am ce învăţa de-acolo… În plus, chiar îmi doresc Ochiul Moirelor… 🙂 Ştiu că ele foloseau astrologia…

Nah… dacă aş fi avut Ochiul Moirelor, aş fi ştiut ce să scriu şi ce nu… Poate sună copilăreşte, dar asta e… Ştiu că sunt copilăros…

P.S.: Astroviaţă împlineşte azi un an.

P.P.S.: Ora nu e 19:24, ci 18:24… A rămas la ora de vară şi abia acum am modificat…