Provizoriu


Titlu provizoriu, probabil. Încă stau şi visez cu ochii deschişi. Starea mea de spirit s-a schimbat în ultima vreme, mă simt ceva mai bine acum… Înainte stăteam ca pe ace, parcă eram paranoic. Mi-ar plăcea să găsesc un subiect mai profund decât propria mea persoană, ce trădează vanitatea (sau egoismul?) atât de caracteristică firii umane…

Hai să vorbim despre idei. Ţin minte un citat în genul: „Oamenii mari discută idei, oamenii mici discută bârfe.”

Vreau să fiu un om mare. Cine n-ar vrea?🙂

Una este „a şti că” şi alta e „a şti cum”. Este un lucru ce pare banal, nu-i aşa? A şti că eşti este cu totul altceva decât a şti cum eşti… Pentru filosofi pare o problemă complicată, care cere tot felul de strategeme şi argumente… Evidenţa nu are nevoie de argumente, din câte ştiu… Şi asta mie mi se pare o evidenţă, pentru alţii nu ştiu ce poate fi.

Sătul de despicat firul în patru, mă ridic de pe scaun şi încerc să caut ceva. Ce? Habar n-am. Ies din cameră, iau ceva batoane de ciocolată (mor după ciocolată), după care revin în cameră. Observ un înserat prin fereastra deschisă. Şi abia acum observ că, la sfârşit de februarie, vremea de-afară seamănă foarte mult cu vremea de la sfârşit de martie… Nici prea caldă, nici prea rece, exact primăvara la înserat… Am simţit răcoarea aceea plăcută, care nu provoacă nici o dizgraţie din condiţia de om simplu în ce mă (re)găseam… Şi atunci mă întrebam dacă nu cumva timpul într-adevăr s-a accelerat, cum zic unii, sau e încălzirea globală, cum zic alţii? N-am de unde să ştiu asta, rămân uituc, cu toate că ţin minte că am citit câte ceva despre toate astea şi am uitat conţinutul… Trist? Nu ştiu, uneori poate fi trist, mai ales când te întreabă cineva ceva ce necesită memorie şi poate să te considere prost pentru că nu ştii ce să zici. Dar poţi şti cum să zici, astfel încât să nu fii considerat prost, asta e o îndeletnicire cu care s-au obişnuit şmecherii. Nu cred că vreau să fiu un şmecher, prefer să fiu sincer până la capăt. Da, o condiţie esenţială pentru a uita o informaţie este s-o dai, într-o formă sau alta: în scris sau în vorbire. Dar să comunici ceea ce ştii. Şi apoi poţi face loc pentru alte informaţii.

În orice caz, faptul că memorezi lucruri nu te face deloc deştept. Doar informat. Însă când foloseşti informaţiile în mod eronat, asta cum se cheamă? Prefer să nu dau verdicte, probabil fiindcă sunt conştient că totul e în schimbare. Începând cu timpul însuşi, care lasă totul la urmă… Faptul că uiţi lucruri nu te face deloc prost. Doar uituc. Însă când ai abilitatea de a fi calm şi deschis la orice situaţie, asta e o mare calitate.🙂 Eu aşa consider, alţii pot găsi enervanţi acei oameni calmi probabil fiindcă tocmai că sunt prea calmi. A fi deschis nu trebuie confundat cu a fi naiv. Eu sunt naiv, din faptul (probabil) că sunt prea deschis. Există oameni înţelepţi, deloc naivi, care pot fi deschişi.

Când mă enervează ceva, o spun şi după câteva zile uit ce mă enervează şi ce am zis… Până apare ceva ce-mi aminteşte ce-am făcut şi, după caz, îmi pare rău şi/sau trec mai departe. Îmi amintesc ce m-a enervat şi mă mir că m-a enervat chestia asta, îmi zic că poate eram într-o perioadă mai ciudată şi de fapt m-am enervat eu şi am vrut să mă exorcizez, spre oroarea unora.

N-ai încotro, întotdeauna trebuie să mergi mai departe, prezentul este timpul schimbător, întotdeauna deschis posibilităţilor. S-a înnoptat de-a binelea acum. Ecranul e mai strălucitor, parcă mă domină (am unul de 19 ţoli de câteva luni), are ceva fascinant, prin faptul că-mi văd scrisul altfel decât prin scrisul de mână, e o chestie care mă fascinează întotdeauna, parcă scriu direct o carte virtuală… Care acum e doar în formă de preview…🙂

Când vezi atâtea posibilităţi, îţi dai seama că ele sunt doar virtuale… Însă alegerile pe care le faci tu le materializează… Le face palpabile şi pentru alţii, nu numai pentru tine. Înainte, erau palpabile doar în realitatea ta interioară, care – poţi să fii sceptic/ă la faza asa – o influenţează pe cea exterioară. Asta se cheamă că ai un vis şi vrei să-l împlineşti, cum ar zice unii. Eu zic că poţi să ai vise pe care doar le întreţii în minte, în inimă, fără să ştii de ce, probabil cu o mare dorinţă de a se materializa, însă exact asta se întâmplă, într-un fel neaşteptat şi spontan. Pentru că viaţa este aşa de complexă, Universul atât de mare şi Dumnezeu atât de puternic, încât ar fi imposibil să nu fie împlinite visele, în cazul în care facem ceva pentru ele, oricât de vag ar fi… Doar dorinţă să fie… Plus că nici o dorinţă nu e simplă…🙂

Viaţa e atât de plină de posibilităţi, încât limitările pe care le vedem în realitatea exterioară sunt create doar de noi înşine, alese de noi… Însă mulţi dintre noi nu vor să recunoască asta. Poţi zbura în vise, nu şi în realitate, e adevărat, dar rămâne un vis frumos, pe care-l poţi ţine în inimă şi în minte, fără a spune nimănui (superstiţia aceea poate să aibă un sâmbure de adevăr, prin faptul că, dacă spui cuiva ce-ţi doreşti, rişti să ţi se râdă în faţă şi, prin urmare, să-ţi scadă stima de sine necesară demarării acţiunilor dorite). Bine, în prezent ştim că există avioane, ele au ferestre care ne ajută să vedem (prin urmare, să constatăm empiric) că noi zburăm în acel moment. Însă pe vremea când nu existau avioane precum cele de azi, era groaznic să spui cuiva că vrei să zbori, te interna cineva la spitalul de nebuni fără să ai vreo şansă de a inventa ceva atât de minunat precum o chestie mai grea ca aerul care poate să zboare… Cei care au inventat avioanele au avut încredere în faptul că limitările nu există decât la nivel psihologic şi au acţionat în consecinţă. Probabil datorită lor, şi multor altor inventori precum Edison, fraţii Lumiére & Co., azi putem crede că totul e posibil. Însă, spre uimirea mea, am întâlnit mulţi oameni sceptici în privinţa realizărilor personale. De exemplu, dacă te apuci să spui cuiva că vrei să fii directorul unei cutare companii, ţi se va râde în faţă că aşa ceva nu e posibil. Cu ce e mai greu să fii director de companie decât să inventezi ceva original? Habar n-am, pare ceva simpluţ în comparaţie cu ce vedem… Dar ce e simplu nu poate fi uşor, aşa cum nici ce e uşor nu poate fi simplu; deşi sunt cazuri când ceva este simplu şi uşor, altceva poate fi greu şi complex… Probabil mai puţine, habar n-am…

Am simţit nevoia să scriu lucrurile acelea… Acum mă simt un pic ridicol, sunt conştient că alţii au zis cam aceleaşi lucruri ca mine, şi totuşi, parcă „magia” aceea nu va dispărea niciodată… Sunt conştient că nu ştiu nimic. Dacă mi s-ar pune o întrebare care nu necesită memorie, sunt multe şanse să dau un răspuns greşit, ceea ce e semn (aproape sigur) că sunt prost… Dacă mi se pune o întrebare care necesită o reproducere din memorie, nu mă simt nici bine, nici rău dacă răspund bine sau nu. Doar indiferent. Probabil fiindcă sunt aproape sigur că nu am o minte aşa de bună ca a altora. Dar uite, mintea e doar un instrument, dacă e proastă calitate, merită îmbunătăţit, însă cum nu există manuale de îmbunătăţire ale memoriei, trebuie să mă descurc pe cont propriu. Instrumentul în sine e neutru, se înţelege, sper…

Aşadar, nu vă luaţi după nimic din ceea ce scriu. E posibil să induc în eroare fără să vreau. Ce e real şi ce e iluzoriu? Nu voi şti niciodată. Un lucru ştiu sigur: totul fiind provizoriu, singura constantă este schimbarea… Şi de ea mă bucur cum pot, cu lipsa asta de memorie…🙂

About eXstatic

Aşa cum sunt, mereu în căutarea necunoscutului. Leşinat şi activ, în acelaşi timp. Paradoxal (sau nu), sunt eu însumi.

Posted on luni, 25 Februarie 2008, in aberaţii, amintiri, imaginaţie, impresii, prostii and tagged . Bookmark the permalink. 1 comentariu.

  1. ‘Mi-ar plăcea să găsesc un subiect mai profund decât propria mea persoană, ce trădează vanitatea (sau egoismul?) atât de caracteristică firii umane…’
    mie mi se pare ca tradeaza nefericirea.
    sunt singura, egoisti sunt ei, nu ar trebui sa vorbesc eu despre mine, ar trebui sa fiu invitata la asta si ar trebui sa fiu inteleasa atunci cand ma descarc, ar trebui sa sece din mine si cea mai mica dorinta de apropiere. orice prieten adevarat ar face asta, si-ar da jos masca superficialitatii si m-ar decoperi ca om, gandurile si emotiile mele n-ar mai fi doar pentru mine. ne-ar prinde bine tuturor. – asta mi se intampla mie sa gandesc atunci cand vorbesc despre propria mea persoana.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: