Category Archives: eXtaz

Benzi desenate

Ca o extensie la postul meu despre desene animate. 🙂 După ce mi-a citit acel post, un amic de-al meu a pomenit despre benzile desenate pe care le colecţiona când era mic, cele mai multe fiind numite Mickey Mouse… S-a întâmplat să le colecţionez şi eu, dar am pierdut cam multe numere în timp… Oare mai apare revista şi azi?

Dacă vi s-ar da ocazia de a avea revistele vechi pe care le îndrăgeaţi, ce aţi face? Ştiu că unora le place Pif, nu mai ştiu dacă mi-a plăcut sau nu. Am avut toate revistele cu benzi desenate care au apărut în piaţa românească, dar o parte destul de mare din colecţia numerelor s-a pierdut. Mă întreb dacă nu cumva majoritatea revistelor vechi ajung valoroase… Am citit pe un forum cam cât ar costa să „recapăt” numerele pierdute: 120 de ron… Nu mi se pare exagerat de mult, având în vedere că respectivul vindea un tom întreg de apariţii vechi Mickey Mouse. Dar pentru buzunarul meu e chiar mult… aşa că trebuie să mă abţin…

În rest, revistele de azi nu ştiu cum sunt şi nu prea m-am interesat.

Cui i-e dor de Mickey Mouse?

De obicei, o vizită la YouTube sau Trilulilu rezolvă chestia asta, dar nu şi în cazul meu. Voiam neapărat să văd singura animaţie care mi-a rămas întipărită în minte pentru mulţi ani. E vorba de un concert în aer liber, care se transformă într-un concert în uragan. Hehe, şi mi-a plăcut mult că orchestra cânta în mijlocul tornadei, parcă membrii ei erau indiferenţi la realitatea din jur, concentrându-se asupra instrumentelor.

Nu ştiu câţi dintre voi s-au uitat la aşa ceva. Când eram mic, mă uitam de nenumerate ori, ca să mă asigur că o să ţin minte… Din păcate, nu mi-a fost de ajutor repetiţia. Dar nu-i nimic. Timpul le rezolvă pe toate, ca un făcut.

După ce am căutat prin tot internetul după animaţia aceea, am găsit pe YouTube cum se numeşte, dar era întreruptă la mijloc şi o lua de la capăt, ceea ce era enervant. Aşa că am mai făcut un tur de forţă, de data asta fiind mulţumit că ştiu cum se numeşte: Mickey Mouse – The Band Concert (1935). Am găsit video-ul într-un torrent şi l-am luat în câteva minute (am fost plăcut surprins că sunt destui în lume care îmi împărtăşesc gustul pentru desenele copilăriei). Bun, şi după ce m-am uitat la acest desen, am rămas cu neplăcuta impresie că sunetul nu e sincronizat în unele secvenţe. Trecând peste acest inconvenient, se poate urmări.

De la YouTube nu se poate, fiindcă au rejectat video-ul, pe motiv de „violating terms„… Ciudat, având în vedere că am văzut înregistrări cu Mickey Mouse pe acel site… Dar noroc cu Trilulilu. 🙂 Aici.

Pe YouTube am găsit Steamboat Willie, desenul care l-a făcut celebru pe Mickey Mouse, lansat pe data de 18 noiembrie 1928, fiind primul desen animat cu sonor la acea vreme, iar data aceea e considerată „data de naştere” a lui Mickey Mouse. Cu toate că primul desen animat în care a apărut Mickey este Plane Crazy, lansat pe data de 15 mai 1928. Deşi cea din urmă putea fi considerată „data naşterii” lui Mickey, s-a preferat varianta de mai sus, pe motiv că al doilea l-a făcut faimos… Hm…

Îmi pare rău de calitatea proastă a imaginii şi de lipsa de sincronizare imagine-sunet care se văd în locurile arătate. Dar se pare că timpul nu iartă nimic, nici măcar calitatea… În afară de cele de mai sus, m-am uitat la mai multe pe calculator, luate de pe μTorrent şi StrongDC. În afară de animaţiile cu Mickey Mouse, m-am uitat şi la Frumoasa şi Bestia (trei părţi), Mica Sirenă (două părţi), Cenuşăreasa… Ţin minte câte ceva la Albă-ca-Zăpada şi cei 7 pitici, s-ar putea să mă uit din nou la ea în viitorul apropiat, dar la Bambi sigur nu vreau să mă uit. E prea dur, am plâns când am văzut că puiul a rămas fără mamă… Apropo, mi-am adus aminte că mamei îi plăcea să deseneze rochii din acelea de prinţese, ca la desenele de mai sus. Desena chiar foarte frumos. Ştie cineva titlul original la Degeţica?

Ah, şi să nu credeţi că sunt Disney addicted. Sunt cartoon addicted! 😀 Adică mă uit şi la Tom & Jerry, Sylvester & Tweety şi multe altele. Am ce vedea. 🙂

De-ale mele

Dumnezeu este. Pur şi simplu este

Dogville

Aici.

Nu ştiu ce să zic despre acest film… Puteam să jur că nu-mi place cum s-a desfăşurat, dar sfârşitul a fost al naibii de grozav!

Dacă eşti genul care caută acţiune în filme, renunţă, te rog, din start la a te uita la acest film, fiindcă te va plictisi îngrozitor. Vrei să vezi decoruri? Renunţă! E un film pur şi simplu psihologic, mental, spune-i cum vrei… Are şi problematica moralităţii pe-alocuri (cum pare), însă tot filmul vorbeşte despre puncte de vedere diferite din partea personajelor, dar şi indulgenţă şi autoindulgenţă, aroganţă şi umilinţă, toate în acelaşi personaj, Grace, interpretat magistral de Nicole Kidman… Şi ce mi-a plăcut faza că e împărţit pe capitole, precum o carte… Este ca o piesă de teatru, dacă vrei, unde teatrul este ceva real şi iluzoriu, în acelaşi timp…

Repet, sfârşitul face tot filmul! Pe parcurs vor fi elemente care te vor surprinde, dar riscă să te plictisească, dacă nu le înţelegi. Lars von Trier chiar a reuşit să surprindă esenţa artei actoriceşti şi cinematografice tocmai prin lipsa de decoruri şi prin jocul actorilor… Un film exclusiv despre cum vedem lucrurile, despre natura umană, împinsă până la limitele sale, până la slăbirea conştiinţei…  În afară de esenţă artistică, a surprins şi esenţa celei mai sălbatice părţi umane, când se vede în faţa unei tentaţii mari…

Bun… am aflat un lucru chiar acum, în timp ce scriam acest articol. Dogville este de fapt prima parte a unei trilogii, USA: Land of Opportunity. Dogville este prima parte, făcută în 2003. A doua este Manderlay, în 2005. A treia parte, conform Wikipedia, este încă în producţie. O să ajung să mă uit la Manderlay, l-am inclus în listă. 😀

Nota 10 din partea mea. 🙂 Dar vă previn că s-ar putea să nu-l înţelegeţi… Cu atât mai puţin sfârşitul… şi culmea, tocmai ăsta mi-a plăcut cel mai mult din tot filmul (şi dacă explic, risc să fiu contrazis)… Ah… De-abia aştept să mai văd alte filme cu semnătura lui Lars von Trier… Nu mă mir că e aşa de apreciat… El ştie să facă artă. Punct.

Sunt eu aici!

Oameni buni, am un mare of! Nu mai am Word! Aşa că scriu pe-aici în Paint, în prostie… Mai ales că sunt frânt de oboseală şi aştept să se încarce nişte pagini care se mişcă al naibii de încet… Nu ştiu ce să faaaac… Am ochii beliţi după un somn de 5 ore şi ceva şi o veghe de 23 de ore… Da, dezechilibrat la culme, nu-i aşa? Sper să nu mă întrebe nimeni nimic, fiindcă risc să dau informaţii greşite…

Mă simt ca o bufniţă stresată la culme că i-a fost deranjat somnul din timpul zilei din cauza diverselor lucruri diurne… Am ochii de parcă ceva din spatele lor e gata oricând să-i scoată din orbite, creierul meu e făcut terci, gata să se dizolve la primele picături de transpiraţie ce se strecoară prin porii ce nu mai pot rezista în timpul verii la soarele arşiţei infernale…

De multe ori mă gândesc Of, ce bine ar fi fost să fie altfel. Dar de ce nu e altfel? Nu e tocmai din cauza unor alegeri pe care le facem zilnic, care îi afectează şi pe ceilalţi (pe lângă faptul că propriile noastre decizii ne afectează direct şi mult mai intens decât „efectul colateral”) fără să ne dăm seama? Adică şi noi putem fi influenţaţi de alegerile altora, chiar fără ca noi să ne dăm seama de acest lucru, fiindcă suntem manipulaţi de mici să vedem anumite lucruri, să ne aşteptam la anumite situaţii… Totuşi, mă bucur când întâlnesc pe cineva care reuşeşte să treacă peste condiţionările impuse de părinţi şi de oameni mari… Da, copiii spun despre adulţi că sunt „oameni mari”… Şi ce-i mai trist la faza asta este că nu toţi oamenii sunt cu adevărat mari… Tocmai când sunt cel mai obosit reuşesc să aberez într-un hal fără de hal, dar cu inspiraţia de a scrie tocmai aberaţiile acestea! Nu ştiu cum vine asta… Nu ştiu dacă va trebui să fac nopţi albe la facultate tocmai ca să gândesc aberant.

Uite-aşa lăsăm să treacă viaţa pe lângă noi, dacă lăsăm curajul să ne părăsească, de câte ori vrem să exprimăm ceva conform părerilor noastre… Ni se întâmplă să ne lăsăm înşelaţi tocmai de aparenţa ruşinii, care n-a fost decât inculcată de către familie pentru a ne face timizi, ca să nu putem schimba cu adevărat lucrurile… Acum aţi văzut cum funcţionează manipularea de mici, nu-i aşa? Şi asta nu-i tot… Mai este şi faza prejudecăţilor… Cum se strecoară în mintea noastră? Simplu, vedem cum o persoană judecă altă persoană, iar noi, ca să nu ajungem judecaţi, criticaţi, reţinem „judecăţile” respective şi uite aşa ne conformăm astfel încât să evitam astfel de situaţii… Nu vi se pare tragic? În felul acesta, consider că se pierd multe pietre frumoase pe parcurs…

De câte ori sunt într-o astfel de stare, mă simt într-adevăr eXstatic… parcă sunt exact ceea ce voiam să fiu… dar numai după ce reuşesc să rămân treaz mai mult de 14 ore, să zicem… Am constatat acest lucru de atâtea ori, încât mă întreb dacă nu cumva merită să-mi fac un program în care să fiu treaz două zile şi o noapte (consecutiv) şi să dorm doar o noapte întreagă, de seară până dimineaţă… Poate vorbesc prostii, dar mă gândeam numai…

Bat câmpii, dar numai aşa mă simt bine…

Reîncarnări (1)

Credeţi că ştiţi despre ce e vorba, aşa că nu mai merită să mai zic ceva despre acest lucru, nu-i aşa? Hm, şi dacă e un subiect inepuizabil? Eu cred că e, mai ales că stau de vorbă cu oameni care sunt chiar interesaţi de reîncarnare, karmă, vieţi anterioare…

A fost o vreme în care îmi imaginam viaţa de după moarte cam aşa:

Tu, ca Sine, te desparţi de corpul tău şi ajungi într-un fel de Purgatoriu (nu sunt catolic), unde realizezi că nu mai eşti în viaţa fizică şi începi să trăieşti ultimele emoţii înainte de a trece mai departe: furie, tristeţe, seninătate, poate fi oricare din ele sau pot fi mai multe, depinde de personalitatea dezvoltată pe Pământ… După care te duci, condus de un spirit, într-un loc care seamănă cu un cinematograf, unde vezi nişte proiecţii care reprezintă multe chestii, majoritatea în legătură cu viaţa pe care ai trăit-o… De exemplu, poţi vedea acolo un moment fericit sau o situaţie foarte grea… poţi vedea cum eşti dus în Infern de oamenii care te urăsc (cei cărora le-ai făcut rău, de regulă) sau dus în Paradis (dacă ai făcut fapte bune), în special dacă în timpul vieţii ai crezut în aceste tărâmuri (ţi se arată aşa cum le-ai închipuit). Sunt doar proiecţii care te încarcă atât de mult, încât la sfârşitul lor (durează extrem de mult, fiindcă fiecare zi din viaţa ta este cântărită) eşti stors de energie, apoi rămâi cu impresia că eşti blestemat (în cazul în care ai făcut lucruri neplăcute) sau că eşti bucuros (în cazul în care te bucuri de ceea ce ai făcut), după care eşti dus într-un loc în care eşti „spălat pe creier”, adică ţi se şterge memoria acestei ultime vieţi, te purifici în acest fel… Totuşi, unora nu li se şterge memoria aceea, dintr-un motiv anume, încă neştiut, probabil pentru a arăta ceva… Mai departe, ţi se arată pe un alt ecran sarcinile pe care le ai de făcut în viitoarea viaţă, după care eşti lăsat să decizi în ce lume te reîncarnezi… Pământul este una din acele opţiuni, apoi şi aceasta are mai multe opţiuni… Lumea celor care trăiesc în lux, lumea celor care trăiesc în sărăcie, lumea intermediară (dintre lux şi sărăcie)… Ca reflecţie a ceea ce ai interior, alegi mai mult lumea care corespunde cu ceea ce ai acumulat în viaţa anterioră, ca bogăţie interioară… Adică ai reuşit să acumulezi ceva înţelepciune, ai fost o persoană bună, toate la cote înalte, deci ai tendinţa de a alege o lume a luxului, fiindcă aceasta reflectă interiorul tău bogat… Analog, dacă nu ai reuşit să acumulezi suficientă înţelepciune, eşti destul de primitiv (ca spirit), atunci ai tendinţa de a alege lumea săracă… Dacă eşti destul de cizelat, dar tinzi spre înţelepciune, atunci alegi lumea intermediară, iar eu am observat că multă lume se află în acest stadiu… Nu există regres, doar stagnare, fiindcă spiritul are întotdeauna tendinţa de a evolua… Te naşti cu sarcinile stabilite de spirite superioare, iar aceste spirite îţi trimit îngeri păzitori, care au sarcina de a înregistra tot ce faci tu pentru viaţa de după moarte… Numai în situaţii extreme aceşti îngeri pot interveni, tocmai pentru ca tu să-ţi duci sarcinile până la capăt. Chiar dacă nu eşti conştient de ele, simţi că ai ceva de făcut, iar când termini (sau mai bine, când continui) acea treabă, fără să ştii de ce, te simţi împlinit (o pui pe seama faptului că ai terminat, deşi nu eşti lămurit de ce, în ciuda faptului că termini alte chestii, tot nu te simţi împlinit)… Deci, înainte de naştere, spiritul ştie cam la ce viaţă s-a înhămat, n-a făcut decât să aprobe planurile stabilite de spirite superioare.

Sunt trei feluri de spirite:

  • inferioare, roşii
  • medii, albastre
  • superioare, albe

Prima categorie se recunoaşte cel mai uşor prin lipsa totală de înţelegere faţă de ceilalţi, prin vampirism energetic (când stai lângă persoane de acest fel, te simţi total epuizat, deşi ştii că n-ai făcut nimic pentru a te obosi), se aprind foarte uşor, nu înţeleg şi nu vor să înţeleagă spiritualitatea decât prin prisma religiei (deci nu au o viziune proprie asupra vieţii), unele astfel de spirite pot fi violente etc. Cele mai multe spirite roşii încarnate pe Pământ sunt (pot fi) locuitorii săraci ai Africii şi din ţări sărace, puşcăriaşii furioşi, ţăranii din sate uitate de lume… or mai fi şi alţii, am dat câteva exemple…

A doua categorie se recunoaşte printr-un materialism mai mult sau mai puţin exacerbat, sunt adesea oameni agnostici, care nu resping cu totul ideea unei alte spiritualităţi decât cea prezentată de biserică, pot fi prudenţi când e vorba de întâlniri cu necunoscutul, fără a-l respinge cu totul (spre deosebire de spiritele roşii, care sunt total reticente la orice e necunoscut), au energie moderată (deci lângă astfel de persoane nu simţi mare lucru, poate numai dacă eşti vampir energetic te simţi mai bine lângă ele decât singur sau cu persoane asemănătoare ţie). Lupta pentru energie există şi la această categorie, dar este sublimată prin alte mijloace decât cele brutale (violenţa verbală poate exista, dar în proporţie redusă, pe când cea fizică e mult mai rară, dacă le-am raporta la prima categorie). Aici îi găsim pe oamenii din clasa de mijloc a societăţilor europene, americane şi estice (Asia şi Australia), politicieni, oameni de afaceri, salariaţii obişnuiţi, oameni cu o oarecare poziţie în societate, salvamarii, salvamontiştii, mai multă lume decât aş putea spune chiar acum…

A treia categorie se împarte în spirite încarnate (cum e şi cazul celor de mai sus) şi în spirite neîncarnate (care rămân să facă ordine în Univers). Primele se presupune că sunt în ultimul stadiu de evoluţie, au multe informaţii (de multe ori pe alte căi decât cele obişnuite), au o intuiţie foarte dezvoltată, au putere asupra atât a materialului, cât şi a spiritualului… Acestora nu li se şterge memoria (vieţilor anterioare), fiindcă în acest caz îşi vor da seama mai uşor ce au de făcut (cel puţin, aşa ar trebui să fie, dar lucrul interesant e că ei îşi simt vieţile anterioare în moduri diferite)… Aceste spirite sunt bogate în interior, dar asta nu înseamnă neapărat că se vor naşte în lux… Se pot îmbogăţi în timpul vieţii lor… Sau pot să lucreze la altceva decât la bogăţia exterioară, lucrează (nu în sensul obişnuit, în orice caz) cu ei înşişi, simţind că în acest fel îi pot ajuta şi pe ceilalţi… Îi găseşti în cele mai neaşteptate locuri. Poate fi o profesoară universitară, poate fi un manager al unui hotel de lux, poate fi un fotomodel (de fapt, mai rar un model interesat de interior, dar discutăm despre asta în altă vreme), poate fi un artist care îşi caută expresia plenară… De cele mai multe ori, spiritele albe au foarte multă energie, încât ajungi să te simţi bine lângă ele chiar dacă eşti obosit. Sunt genul de oameni care nu obosesc niciodată (cu excepţia faptului că ei trebuie să doarmă minim 4 ore şi se descurcă numai cu atât). Sunt oameni foarte puternici, care pot rezista la orice presiune. Tot în categoria aceasta se găsesc şi Buddha, Iisus şi alţi maeştri spirituali (care n-au legătură cu religiile cărora li s-au atribuit, am studiat eu)… De fapt, chiar se mira cineva că-l disociez pe Iisus de Biblie… Adevărul e că eu cred că Iisus ar arde Biblia dacă ar avea ocazia… [Observaţi că e doar o credinţă personală.] Spiritele albe neîncarnate sunt cele care au grijă de „rotiţele” Universului, de evoluţia lucrurilor în acest spaţiu material-spiritual… Tot ele pot fi părţi ale Judecăţii de Apoi, care e total lipsită de violenţă (spre deosebire de viziunea tradiţională creştină), unde am zis mai sus de proiecţii.

Cred că ajunge pentru astăzi. 🙂 Vă dau o imagine artistică, sper că o să vă placă (click pentru mărire).

Celestial Appearance

Perfecţionismul

O să citez din cartea Creativitatea, descătuşarea forţelor interioare, transcrisă după numeroasele conferinţe susţinute de Osho.

Era odată un mare sculptor, un artist desăvârşit. Arta lui era atât de formidabilă, încât atunci când făcea statuia era greu de spus care e omul şi care e statuia. Statuia semăna perfect cu omul, era la fel de vie. Un astrolog i-a spus că i se apropie moartea, că o să moară curând. Bineînţeles că sculptorului i s-a făcut foarte frică şi, aşa cum vrea fiecare om să evite moartea, a vrut şi el s-o evite. S-a gândit, a meditat şi a găsit o soluţie. A făcut nişte statui reprezentându-l pe el însuşi, unsprezece la număr, şi când Îngerul Morţii a bătut la uşă şi a intrat, el stătea ascuns printre statui, ţinându-şi răsuflarea.

Îngerului Morţii nu i-a venit să-şi creadă ochilor. Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva – doisprezece oameni absolut identici! Se ştia că Dumnezeu nu creează niciodată două persoane la fel; el creează numai unicate. El nu e adeptul rutinei, nu e ca o linie de asamblare. El e categoric împotriva copiilor la indigo, el creează numai originale. Ce se întâmplase? Douăsprezece persoane absolut identice? Şi el pe care s-o ia? Trebuia să ia numai una. Îngerul Morţii nu se putea hotârî. Nedumerit, frământat, nervos, s-a întors la Dumnezeu şi l-a întrebat: „Ce-ai făcut? Există douăsprezece persoane exact la fel, iar eu trebuie să aleg numai una. Cum să aleg?”

Dumnezeu a râs. L-a chemat aproape pe Îngerul Morţii şi i-a şoptit formula la ureche, secretul prin care să descopere persoana adevărată. I-a dat un cod secret şi i-a spus: „Du-te şi rosteşte asta în camera aia în care acel sculptor stă ascuns printre statuile lui.”

Îngerul Morţii a întrebat: „O să meargă?”

Dumnezeu i-a răspuns: „Fii fără grijă. Fă cum ţi-am spus.”

Îngerul Morţii a plecat foarte îndoit că formula o să aibă efect, dar nu putea să nu se supună ordinului lui Dumnezeu. A intrat în cameră, s-a uitat în jur şi, fără să se adreseze cuiva anume, a spus: „Domnule, totul e perfect, în afară de un lucru. Te-ai descurcat foarte bine, dar ai scăpat din vedere un aspect. Există o greşeală.”

Sculptorul a uitat de tot că se ascundea. A sărit, întrebând: „Ce greşeală?” Îngerul Morţii a râs şi a spus: „Te-am prins! Asta e singura greşeală: nu poţi să uiţi de tine. Haide, urmează-mă!”

Aş mai scrie, dar prefer să mă rezum la un lucru: a uita de tine însuţi înseamnă mult mai mult decât o simplă uitare. Înseamnă totul şi nimic, a crea totul din nimic şi nimicul din tot. A crea totul din nimic poate fi creativ, dar a crea nimicul din tot înseamnă a fi tehnicist… 🙂 S-ar putea să (tran)scriu mai multe pe marginea subiectului creativitate.