Arhive blog

Legea corespondenţei sau simetriei

Este o lege care spune că dacă există lumină, există şi întuneric, iar ambele sunt opuse şi simetrice, dar au aceeaşi natură fizică, adică una fără alta nu se poate şi ambele îşi bazează existenţa pe aceeaşi sursă.

Conform acestei legi, dacă există un număr de călugăriţe, atunci există exact acelaşi număr de prostituate. Numărul de poliţişti este egal cu al infractorilor. Şi aşa mai departe…

Acum urmează chestia incomodă pentru unii şi fericită pentru alţii. Numărul de oameni gay este acelaşi cu al celor hetero. Cum statisticile „oficiale” spun că există maxim 20% oameni gay, atunci asta înseamnă că sunt numai 20% oameni straight. Din această hazna ies 60% oameni bisexuali, cu două nuanţe: jumătate din ei sunt mai înclinaţi spre sexul opus, cealaltă jumătate la acelaşi sex…

Şi asta nu e teorie, am văzut în viaţa reală… Aşa că vă întreb: cât de siguri sunteţi voi, băieţii, pe heterosexualitatea voastră?

Reclame

Leapşă – in or out

Daniel Mihai m-a provocat să scriu despre cât de out şi cât de in the closet sunt.

OK, încep, deşi nu sunt sigur cât de inspirat sunt. Prima dată când am descoperit că sunt gay aveam 14 ani. Îmi plăceau un pic şi fetele, dar nu aşa de mult precum îmi plăceau băieţii. Nu ştiam nimic despre ce crede lumea despre cei ca mine, mă gândeam că toţi considerau normal ca fiecare să fie cu cine vrea.

Prima dată când m-am confruntat cu cruda realitate, eram în clasa a VIII-a şi am zis unui coleg că îmi plac băieţii. La început era foarte mirat de ceea ce ziceam. Am văzut, dar nu înţelegeam de ce avea reacţia aceea. După care m-am pomenit că am de-a face cu o reacţie violentă pe capul meu. După aceea au apărut tot felul de glume nesărate şi zvonuri răutăcioase. Până la sfârşitul clasei au fost acestea, apoi s-a terminat, din fericire, gimnaziul…

La liceu, în clasa a noua, mă simţeam deja ca pe un teren minat, deşi aveam de gând să nu mă fac out pentru nimeni. Dar un coleg s-a pomenit să urle în gura mare că sunt gay (vă închipuiţi ce zicea de fapt), deşi nu i-am dat nici un indiciu pentru asta. Poate doar involuntar. Oricum, a fost nasol şi m-am prefăcut că e doar gura de el. În secret, îmi plăcea de el. Însă când a devenit bătăuş cu mine, nu mi-a mai plăcut de el, că nu sunt masochist. Îi tot ziceam să mă lase în pace, dar nu mă asculta, aşa că într-o zi l-am violentat eu pe el de faţă cu alţii şi abia atunci m-a ascultat, însă pentru trei zile (ca orice minune) şi a luat-o de la capăt.

În clasa a zecea, el s-a mutat la alt liceu şi atunci am crezut că, în sfârşit, am scăpat. Nimic mai departe de adevăr. A început un coleg din altă clasă să mă viziteze cam des şi am început să mă gândesc că poate-poate… Greşit… el a zis la toţi că sunt gay (bineînţeles, în termeni nu tocmai civilizaţi) şi de-atunci n-am mai putut scăpa de eticheta asta…

În clasele a XI-a şi a XII-a am avut de-a face cu un alt coleg, tot „grozav”, care se lua de mine din acelaşi „motiv” pentru care o făcea şi cel dintr-a noua… Era venit dintr-o altă clasă… Partea proastă e că uneori se întâmpla ca lucrurile să ia o asemenea amploare, încât să mă duc plângând la cancelarie şi profesoarele nu puteau face nimic… doar să-l certe pe el şi pe un acolit de-al lui (în clasă poreclit „Piftie”, dar îi ziceam „Piticu'”, fiindcă aşa şi era, foarte scund), mai erau şi alţi doi colegi care şi-au pus în gând să râdă de mine în fel şi chip, dar pe ascuns (fiindcă le-am arătat în câteva ocazii ce pot eu şi nu mă refer numai la partea fizică).

În orice caz, liceul iadului s-a terminat, dar am rămas cu amintiri foarte urâte. Mai mult, ştiam că în toată clădirea aceea circulau zvonuri despre mine şi la primul an de facultate (în acelaşi oraş) am auzit câteva şoapte în spatele meu şi când mi-am auzit numele însoţit de apelativul „fetiţă”, am luat foc, deşi m-am prefăcut că nu am auzit. Ei bine, am decis să părăsesc facultatea, dar acesta nu era singurul motiv. Mai era şi faptul că nu se potrivea cu ceea ce simţeam a fi vocaţia mea. Era pe jumătate descoperită, dar aveam un drum al meu. Aşa că am lăsat-o baltă şi am început să studiez ceea ce-mi place şi azi: astrologia… autodidact, cu puţin ajutor din partea prietenilor.

Ei bine, am ajuns la o altă etapă. Toţi prietenii mei ştiu că sunt gay, dar şi cei care nu meritau să ştie asta. În legătură cu cea de-a doua categorie, am văzut că au recurs şi ei la aceeaşi stratagemă pe care am văzut-o în urmă cu câţiva ani. Da, şi partea amuzantă era că ei erau mai mari ca vârstă decât mine. Pentru prima dată, am realizat că problema nu era la mine, ci la ei, şi aşa am decis că mai bine să arăt că sunt împăcat cu mine însumi şi ce am avut de spus am zis, astfel încât orice ar zice ei nu m-ar afecta. Încă un capitol încheiat. Am ajuns la aceeaşi concluzie pe care a tras-o Daniel Mihai, că nu contează faptul [de a spune] că eşti gay, ci cui îi spui asta.

Acum sunt out şi mă simt bine. Transformare… ăsta e cuvântul-cheie. Mersi, Dani, că mi-ai dat ocazia să povestesc pe blog o parte din trecutul meu, nu credeam că e cineva interesat. 🙂