Arhive blog

Viitorul României

Raportul de ţară al României, elaborat de FMI la 30 septembrie 2010, clarifică obligaţiile faţă de Fond, inclusiv situaţia financiară a României

– Scăderea cu 25% a salariilor bugetarilor se va permanentiza

– Guvernul a minţit în privinţa “stimulentelor” – Scrisoarea de Intenţie către Fond prevede, în mod expres, eliminarea lor

– Dobânzile plătite de Guvern, numai anul acesta, sunt mai mari cu 350 de milioane de euro decât suma economisită din reducerile salariale ale bugetarilor

– În 2010, fiecare român plăteşte aproape 5 milioane de lei vechi pentru a achita numai dobânzile, care depăşesc 9,2 miliarde lei, ale împrumuturilor de stat

– 20% din banii băncilor private sunt împrumutaţi către Guvern

– Medicamentele nu vor mai fi compensate

– 150 de întreprinderi publice, inclusiv cele strategice, vor fi privatizate

Nici nu s-a încheiat primul acordul stand-by cu FMI (ultima tranşă vine în martie 2011), că se negociază deja unul nou. De data asta, este doar de precauţie, adică nu apelăm la o anumită sumă de bani, dar am putea apela, în caz că nevoile ţării o cer. Ca să fim bine înţeleşi, vom plăti Fondul ca să nu ne dea nimic. Dar până se vor elucida clauzele noului împrumut, să recapitulăm puţin condiţiile celui la care suntem deja înhămaţi. Şi fac asta mai ales pentru cei care, naivi sau rău intenţionaţi, susţin că un astfel de acord aduce crediblitate şi stabilitate ţării, dar şi pentru cei care văd în FMI un Moş Crăciun binevoitor, care ne ajută la greu. Nimic mai fals!

Dobânzile anuale sunt mai mari decât economiile din reducerile salariale

Valoarea acordului prezent este de 12,9 miliarde de euro, în cinci tranşe, care, în cea mai mare parte, au mers şi vor merge direct către Rezervele Băncii Naţionale, cu o dobândă aproximativă de 3,5%. Adică, Guvernul nu are acces direct la aceşti bani. BNR împrumută băncile comerciale, la o anumită dobândă, şi mai departe, Guvernul se împrumută de la băncile comerciale, la o dobândă şi mai mare, vehiculată undeva pe la 6-7 puncte procentuale. În prezent, băncile comerciale din România au 20% din bani împrumutaţi statului român, faţă de 8% cât era în 2008.

Conform statisticilor FMI, în anul 2010, statul român va plăti 2,16 miliarde de euro numai pe dobânzi, ceea ce reprezintă 1,8% din PIB. Un calcul simplu demonstrează că fiecare cetăţean român plăteşte, numai anul acesta, suma de aproape 5 milioane de lei vechi ca să acopere dobânzile împrumuturilor Guvernului. A fost o singură excepţie, în timpul campaniei electorale prezidenţiale de anul trecut, când FMI a dat banii direct către trezoreria statului, ceea ce nu poate însemna decât un sprijin făţiş pentru puterea de atunci. Dar nu şi necondiţionat.

FMI este, în ultimă instanţă, o instituţie financiară care are drept scop profitul. Ea împrumută ţări aflate în dificultate financiară şi se asigură că primeşte banii înapoi, fără a fi interesată de modul în care sunt cheltuite sumele. Însă FMI condiţionează întotdeauna împrumuturile prin negocierea cu administaţia centrală a unor politici economice şi fiscale, care trebuie să fie respectate întocmai. Cu cât guvernul unei ţări este mai slab şi mai nepregătit profesional, cu atât condiţiile impuse de FMI vor fi mai drastice. Politicile impuse de FMI sunt extrem de pragmatice, ele nu iau în calcul decât cifrele, nicidecum implicaţiile sociale ale politicilor promovate. Guvernului ţării împrumutate îi revine sarcina de a trece prin Parlament aceste legi, pentru a respecta contractul semnat cu FMI şi de a se bucura în continuare de susţinea sa financiară.

Permanentizarea tăierilor salariale şi reducerea cheltuielilor sociale

Obligaţiile contractule ale Guvernului român pot fi studiate, negru pe alb, pe pagina oficială a Fondului, care face public Raportul de ţară din 30 septembrie, principala sursă de documentare pentru această analiză. Pe scurt, statul român s-a obligat să facă o reformă a salariilor bugetarilor, pe care să le fixeze la nivelul lor redus cu 25%, astfel încât să contracareze hotărârea Curţii Constituţionale, care a permis această tăiere, cu condiţia ca ea să fie temporară. Acest lucru va aduce o creştere de 1,5% din PIB, conform calculelor Fondului, mai puţin decât dobânzile pe care le plătim pentru împrumuturile cu care statul face astfel de reforme.

Deci bugetarii care se aşteaptă să le revină salariul la nivelul de după scădere se înşală amarnic. De asemenea, guvernul s-a obligat contractual să îngheţe pensiile, să elimine subvenţiile în sistemul de sănătate, să reducă personalul guvernamental, să elimine al 13-lea salariu şi primele de vacanţă. Schemele de asistenţă socială vor fi reduse dramatic.

Tăierea stimulentelor, care a declanşat ample proteste în rândul bugetarilor, este prevăzută în mod expres în angajamentul faţă de FMI, la capitolul 14 (Reforme Fiscale) al Scrisorii de Intenţie a României, din 9 septembrie 2010. Reprezentanţii guvernului au minţit public când au spus că nu au fost informaţi că există astfel de stimulente, de vreme ce ele sunt menţionate, ca atare, într-un document oficial al Guvernului. Desigur, există şi probabilitatea ca Guvernul însuşi să nu-şi fi citit scrisoarea, ci doar să fi semnat-o ca “primarul”. Lucru care s-a demonstrat că nu e o nouate.

Fondul mai cere statului român să crească contribuţiile la pilonul doi de pensii, respectiv pensiile private. Până acum, se remarcă, prin aceste politici promovate, o susţinere către instituţiile bancare şi de asigurări private (cei care au fost responsabili pentru crahul financiar din 2008), în dauna instituţiilor publice. Acest lucru înseamnă, în fapt, un transfer de suveranitate din partea statului român, care şi-a asumat să urmărească interesele financiare ale marilor corporaţii financiare, în dauna cetăţenilor săi. Adică, să ia de la săraci şi să dea la bogaţi.

Dar coşmarul nu se termină aici. Statul român s-a obligat să vândă pachetul majoritar de control la aproximativ 150 de întreprinderi publice, inclusiv cele strategice, cum ar fi domeniul energetic. Un alt transfer îngrijorător de suveranitate. Mai mult, guvernul se angajează să promoveze un nou cod al muncii, mai “flexibil”, cum îl caracterizeazp Fondul. Cu alte cuvinte, FMI vrea să se asigure că angajatorii privaţi au mână liberă să angajeze şi să concedieze forţa de muncă, după bunul lor plac. De aici până la reintroducerea sclaviei nu este decât un pas. Mic, se pare, pentru Guvernul român.

După cum se vede, până în prezent, statul român a urmat ad litteram indicaţiile Fondului, chiar dacă, public, a încercat să acrediteze ideea că există un fel de negociere între Guvern şi FMI. Recenta “eroare” din Parlament, care contravine flagrant clauzelor contractuale, va fi, mai mult ca sigur, corectată în scurt timp. Este imposibil ca statul român să schimbe, neprevăzut, schema fiscală, fără aprobarea prealabilă a Fondului. Experienţa arată că FMI nu va agrea niciodată aşa ceva.

Drepturi speciale de tragere la toată lumea

Ce câştigă Fondul, în afara faptului că promovează interesele marilor corporaţii? În primul rând, este onorariul său, care se ridică la 140 de milioane DST (drepturi speciale de tragere, moneda FMI, calculată ca medie a unui coş format din monedele: dolar american, euro, yen şi lira sterlină). În euro, suma depăşeşte 150 de milioane. La ea se mai adaugă şi dobânda, fluctuantă, undeva la 3,5% pe an, pentru cei 12,9 miliarde.

Activitatea Fondului Monetar Internaţional, care are drept misiune declarată cooperarea monetară între cele 187 de ţări membre, a fost deseori criticată, inclusiv de persoane marcante, precum fostul preşedinte american Bill Clinton sau laureatul premiului Nobel în Economie, Joseph Stiglitz, care a declarat odată că Fondul “reflectă ideologia şi interesele comunităţii financiare occidentale”. FMI este, în mod notoriu, adeptul programelor dramatice de austeritate pentru corectarea deficitelor bugetare, care de multe ori au dat greş în mod dezastruos.

De-a lungul timpului, Fondul a susţinut financiar chiar şi regimuri dictatoriale şi militare, deschise către marile corporaţii europene şi americane, în special în ţările din America de Sud, Africa şi Asia. Catastrofala criză din Argentina, din anul 2001, este atribuită nefastei combinaţii între politicile de austeritate dictate de Fond (reducerea cheltuielilor din sănătate, educaţie şi asistenţă socială) şi o clasă politică dispusă să amaneteze resursele naturale strategice în schimbul atingerii intereselor personale.

Ce înseamnă “reforma statului”?

În aceste condiţii, este just să ne întrebăm unde va ajunge România, odată pornită pe această cale trasată pentru ea de reprezentanţii unor interese adverse majorităţii cetăţenilor români? Începe să se contureze destul de clar că finalitatea o reprezintă crearea unei administraţii publice minimaliste şi transferul de responsabilitate către corporaţiile private. Cu alte cuvinte, organizarea statală, aşa cum o cunoaştem, va înceta să existe. Sănătatea, educaţia, apărarea, poliţia, asigurările şi pensiile, transporturile, sistemul energetic şi, în general, toate serviciile oferite în mod tradiţional de către stat vor fi privatizate. Îşi vor permite astfel de servicii numai cei care îşi vor putea asigura venituri suficiente pe cont propriu. În acest timp, o mare parte din populaţie nu îşi va mai putea satisface nici măcar nevoile primare, ceea ce va echivala cu o condamnare la sărăcie, şi poate chiar la moarte. Este un scenariu la care, din păcate, deja asistăm neputincioşi. Oare asta este “reforma statului”, pentru care au votat milioane de români?

Acest articol este scris în calitatea mea de licenţiată în relaţii economice internaţionale şi absolventă a unui master în gestionarea afacerilor externe, la o univesitate vest-europeană.

Articol scris de Claudia Ion

Anunțuri

Ce ştim?

Că nu vom şti nimic. Nu vom şti nici cum e Dumnezeu, fiindcă nu-l vom înţelege vreodată. Dar ce am învăţat eu? Că el n-are nimic în comun cu oamenii. Nu i se pot da etichete pe care le primesc oamenii… iar dacă e aşa, atunci nici oamenii n-ar trebui etichetaţi, nici de bine, nici de rău… Eu cred în Dumnezeu, cred că e şi neînţeles… De ce zic asta? Fiindcă mă uit la citatele biblice din acest link, descoperit pe un status din lista mea de contacte. Oricum, ştiu că ateii vor savura acest „spectacol”. Cu toate acestea, parcă Dumnezeu se apropie (în imaginaţia unora) de un om îmbătat de puterea aşa-zis deplină (ştiu eu ce nu poate controla). Dumnezeu nu e perfect, deci nu e cum zic credincioşii.
Citatele acelea arată doar o parte din ceea ce este El… Nu e o fiinţă, nu e cineva uman, e doar Spirit… Unul cam capricios, ce-i drept. Însă partea nu poate explica întregul. Deşi întregul poate explica partea. 🙂 O vorbă de duh poate spune multe… Uitaţi-vă la toţi oamenii din jurul vostru. Uitaţi-vă la voi înşivă. Uită-te adânc înăuntrul tău, în sufletul tău, în inima ta. Am citit undeva că Dumnezeu şi-a scris cuvintele în noi (adică noi purtăm Biblia în inimă, deci ştim ce vrea, însă nu vrem să recunoaştem). Asta înseamnă că toţi suntem mici părticele din Dumnezeu. Asta arată că noi suntem simpli, iar el super-complex. El vede lucruri pe care nu le putem vedea şi de aceea ne e uşor să-l acuzăm. Cu toate acestea, faptul că suntem vii ne face complet imprevizibili. Ce să mai spunem de El… 🙂 Căci El e mai mult decât viu.

Pot doar să zic că credinţa nu are de-a face cu raţiunea, ci cu inima.

Dar mulţi preoţi nu cred în Dumnezeu. Ei pretind că au credinţă, dar cei mai mulţi sunt mincinoşi, puţini au cu adevărat credinţă. De exemplu, pentru a fi cu adevărat preot, trebuie să respecţi câteva chestii elementare, precum lepădarea de avere. Adică trebuie să fii sfânt. Or, pentru a fi sfânt, trebuie să fii altfel decât ceilalţi oameni, de neînţeles. În societatea în care trăim ne-am obişnuit cu ideea că nu există sfinţi şi că e normal ca preotul să vrea să fie ca ceilalţi oameni… Dar, pentru Dumnezeu, nu e normal ca preotul, deci slujitorul Său, să strângă bani decât pentru folosul altora, nu propriu. Adică e o aiureală ca un preot, un aşa-zis exemplu al creştinismului, să aibă o maşină care valorează minim 5000 de euro. Or, cu banii aceştia se putea face o adevărată operă de caritate pentru săraci. Căci Dumnezeu i-a binecuvântat pe săraci (bine, nu pe toţi, doar pe cei care şi-au dovedit credinţa). Bineînţeles, o credinţă adevărată în societatea asta e un adevărat pericol pentru conducerea politică, căci anihilează concurenţa, iar dacă e anihilată concurenţa, atunci sistemul se prăbuşeşte, îşi pierde utilitatea. Şi atunci ce să facem? Facem alt sistem, unul mai bun, fireşte. Şi pentru asta e nevoie de alte legi. Nu cele politice, care majoritatea sunt absurde. (De unde ştim asta? Din inimă.)

Oamenii zic că vor conducători competenţi, care să-i scoată din problemele lor. Ei, aici lor le scapă ceva esenţial. Nu au nevoie de nici o conducere, au nevoie doar de ei înşişi, au mai multă putere decât îşi închipuie. Problema e că aşa-zişii conducători au avut grijă să bage frica în oameni, astfel încât să le distrugă inteligenţa, or fără ea nu poţi fi îndeajuns de liber ca să te poţi organiza şi să organizezi adevărate comunităţi. Or, pentru toate astea e nevoie de inteligenţă.

Cum îţi dai seama dacă eşti inteligent? E simplu: cu cât mai des pui întrebări, chiar şi cele aşa-zis prosteşti (nu prea cred că există întrebări prosteşti), cu atât îţi antrenezi mintea, căci a întreba şi a răspunde presupune efort mental, chiar mai mult decât acţiunea singulară de a întreba sau de a răspunde.
[Edit: Bine, inteligenţa nu se limitează numai la ce am spus eu mai sus, dar cred că e un început bun.]

Creştinismul de azi e fals. Nu credeţi că aceasta e cauza problemelor pe care le avem azi? Eu vreau să aud mai întâi câteva răspunsuri, cu cât mai creative, cu atât mai bine.

Ţin minte un citat: „Calea spre Iad e largă şi merg mulţi pe ea. Dar calea spre Rai e îngustă, presărată cu pietre şi spini, puţini merg pe ea.” Este aproximativ citatul, dar e de la Iisus. Şi uite cum, chiar şi după 2000 de ani, răzbate adevărul acelor vorbe… „Cine are ochi de văzut, să vadă. Cine are urechi de auzit, să audă.” – tot Iisus.

Încercaţi să vă imaginaţi ce s-ar întâmpla dacă s-ar desfiinţa concurenţa…

Disclaimer: Nu sunt sfânt, dacă vi se pare că sunt altfel ca alţi oameni. Sunt un observator, un om obişnuit, doar că n-am nimic cu religia, însă ideea de creştinism adevărat e o utopie, fiindcă e foarte frumoasă şi foarte dreaptă. Însă Biblia (probabil Noul Testament acoperă mai mult creştinismul decât cel Vechi) nu reflectă creştinismul întru totul. E cam greu de explicat aici. Mă gândesc doar că vorbele lui Dumnezeu, cele din Biblie, au nevoie de câteva completări. N-am nimic nici cu biserica, deşi ştiu că e falsă. Vreau doar să nu am tangenţe cu fanaticii. Ce mai rămâne? Dumnezeu e neînţeles, preoţii îşi fac de cap, ateii sunt convinşi de propriile lor idei (insuflate de cine?), credincioşii îşi închipuie că Dumnezeu a spus totul în Biblie şi că e perfect… Am uitat ceva?