Etape din viaţa unui bisexual

Atenţie, e ficţiune inspirată din viaţa reală, deci nu se aplică oricui.

12 ani – se uită la fete, se gândeşte la ele; foarte rar şi la băieţi, dar ignoră asta.

14 ani – se uită la fete, încearcă să socializeze cu ele, dar se surprinde pe el însuşi că se uită şi la băieţi şi îşi propune să nu mai facă asta.

16 ani – s-a întâlnit cu o fată şi a uitat pentru moment de cealaltă „problemă”.

18 ani – şi-a pierdut virginitatea cu o fată, dar se întreabă de ce se mai uită la băieţi.

20 de ani – vrea o relaţie serioasă cu o fată; de asemenea, vrea să-şi satisfacă o veche curiozitate.

22 de ani – a descoperit că e mult mai plăcut cu un bărbat decât cu o femeie.

24 de ani – intenţionează să se bucure cât mai mult de viaţă: femei, bărbaţi, nu mai contează.

26 de ani – familia îl bate la cap să se însoare; găseşte o fată, se căsătoreşte cu ea, în acelaşi timp are întâlniri secrete cu bărbaţi.

28 de ani – după ce i s-a născut copilul, nu se mai gândeşte decât să scape de calvar şi să găsească un bărbat care să-i semene cât mai mult (adică însurat şi cu copil).

30 de ani – a găsit bărbatul dorit şi totul e bine; e din ce în ce mai ataşat de copilul său.

32 de ani – soţia îl prinde în pat cu acel bărbat şi îi intentează divorţ; despărţirea de copil şi de iubit îi aduce lacrimi.

34 de ani – caută bărbaţi pe diverse site-uri de gay dating şi are numai aventuri; eventual, alcoolul îi devine companion în fiecare weekend.

36 de ani – din ce în ce mai puţini bărbaţi sub 35 de ani îl vor lângă ei, iar el bea din ce în ce mai des.

38 de ani – rămas singur şi cu burtă, nimeni nu-l mai găseşte atrăgător; devine alcoolic.

40 de ani – simte că a îmbătrânit şi se întreabă ce rost mai are să trăiască.

42 de ani – criza de la mijlocul vieţii îl păleşte: cineva tânăr îi atrage atenţia şi acum vrea să fie din nou tânăr.

44 de ani – a reuşit să-şi aranjeze fizicul cu antrenament sportiv (sau fitness) şi cu mici „retuşuri” estetice; de asemenea, a reuşit să atragă atenţia acelei persoane tinere (nu contează că e femeie sau bărbat) şi vrea o relaţie serioasă cu aceasta.

46 de ani – deocamdată e în relaţie cu persoana dorită şi e fericit.

48 de ani – despărţirea de persoana iubită e dramatică; şi mai dramatic e faptul că a venit la el copilul (acum adult) şi i-a spus destule lucruri dure, suficient de dure încât să-l doară foarte tare pe tipul nostru; în final, omul lovit de soartă se sinucide.

Disclaimer: nu sunt bisexual, sunt doar un tip care s-a întâmplat să-i întâlnească atât de des, încât a ajuns să priceapă, măcar cât de cât, ce e în capul lor. Şi am ajuns să înţeleg că n-aş vrea să fiu în locul lor, oricât de mirobolant ar părea să ţii doi pepeni într-o mână.

Pilulă

Radu tocmai a aflat că Vlad era despărţit de ceva vreme de prietena lui. În entuziasmul lui, a vrut să-i dea e-mail că a aflat şi că e dispus să mai stea de vorbă cu el. Dar apoi a anulat, gândindu-se că poate lui Vlad îi e greu să vadă că vine cineva din trecutul pe care încearcă să-l lase în urmă… şi asta nu face decât să mărească distanţa dintre cei doi.

Pilulă

Radu i-a mărturisit lui Vlad dragostea lui secretă. Cel din urmă i-a dat o privire foarte rece, ca de gheaţă. Lui Radu îi trec fiori reci pe şira spinării, vede că a greşit, dar nu mai poate da timpul înapoi, aşa că se apucă să se amărască foarte tare. Ce să facă mai departe?

Pilulă

Radu își leagă rivala de o rachetă cu un șnur foarte gros, foarte strâns și foarte bine legat. Apoi apasă pe un buton și o trimite în altă galaxie. Pe drum se întâlnește cu Vlad, obiectul pasiunii sale și iubitul rivalei sale. El îl întreabă pe unde-i umblă iubita. Radu zice că s-a dus în altă galaxie. Vlad râde și-i mulțumește pentru glumă.
Radu se gândește că o sa vadă el, o să-l facă paf și gata, o să uite de fata aia.

Vise, vise…

Rebeliune (ep. 1)

O femeie brunetă, însoţită de un bărbat şi mai brunet, cu aparat foto, intră în celula rebelului.
– Bună, am auzit lucruri interesante despre tine.
– Nu zău, îi răspunse cu jumătate de gură acesta, apoi se uită absent la fereastra cu gratii.
Pauză… Puţin stânjenită, femeia dă să zică ceva, dar el se uită brusc la ea.
– Cine eşti?
– Ah, sunt Ana-Maria Slăvic şi am venit să…
El ridică mâna la fel de brusc pe cât a întors capul adineauri.
– Dacă ai imaginaţie, încearcă asta: acum şi aici mori, fără nici un avertisment te pomeneşti în faţa lui Dumnezeu sau a Morţii şi eşti întrebată: „Cine eşti?”
Se uită la ea, care se uita mirată la omul acela ciudat.
– Ce vrei să spui?
– Ce crezi că se întâmplă după ce mori?
Pauză de gândire. Încurcată, spuse:
– Dacă mă voi întâlni cu cineva după ce mor şi mi se pune întrebarea asta, atunci nu ştiu ce aş spune…
– Un răspuns sincer e mai bun decât unul sofisticat şi fals. Mulţumesc că m-ai scutit de rahaturi. Acum, poate te întrebi de ce ţi-am pus întrebarea asta. (Ea dă uşor din cap.) Fiindcă voiam să ştiu cu cine am de-a face.
– Aa… (Se vede că e amuzată.)
– Era evident, nu?
Apăru un timid zâmbet ironic pe faţa lui, moment în care ea îşi revine şi îşi aduce aminte pentru ce a venit acolo.
– Uite, aş vrea să-ţi pun câteva întrebări, dacă nu te deranjează…
– Ai dreptul la trei întrebări, i-o reteză el din scurt.
– Aha, ochei, o să încep cu cea mai importantă. (către bărbatul de lângă ea) Porneşte reportofonul. (către rebel) Cum a început totul?

– Hm, intenţionat ai pus o întrebare care să ceară un răspuns cât mai lung? Ce chestie… Mă rog, eram un puşti care-şi pierdea vremea pe net, filme şi jocuri. Printre altele, m-am uitat la nişte documentare care vorbeau despre manipulare şi – evident – prima dată n-am vrut să cred aşa ceva. Era prea mult pentru mine. Dar pe urmă s-a dovedit că tot ce se spunea acolo era adevărat. Mă rog, nu literal, dar aşa am văzut. Până la urmă, m-am decis să-i întreb pe ceilalţi dacă ştiu ceva despre conspiraţiile care s-au pus la cale. De cele mai multe ori, ori n-aveau habar de nimic, ori aveau informaţii incomplete, dar de fiecare dată am auzit „chiar dacă se ştie, nu există dovezi, nu se poate face nimic”. Asta e cea mai pasivă atitudine pe care am văzut-o vreodată. Practic, ăştia parcă aşteptau să fie marcaţi ca vitele care urmează să fie duse la abatoare. Aşa că i-am lăsat în plata Domnului, poate aveau să se trezească şi ei, până la urmă. Vise, taică, vise. Nu se trezesc nici dacă le bagi tare în cap ideile pe care le transmiteau documentarele acelea. Aşa că ce era de făcut? Nu puteam decât să aştept momentul în care să refuz biocipul acela afurisit şi să fac scandal în lume. Ei bine, a venit momentul şi aşa am venit aici. Dar s-a trezit cineva? Mă îndoiesc. Parcă am intrat la mititica pe degeaba.

– Discursul tău a fost unul interesant, citez: „Ori eşti om, ori eşti oaie, tu faci diferenţa, nu alţii.” Ai confirmat că într-adevăr ai refuzat biocipul şi pentru asta ai intrat aici, dar nu ţi-era teamă de ceva sau pentru cineva?

– Ce ai citat tu acolo e cam scos din context, mai ales că am spus mai multe, nici nu mai ţin minte exact. Oricum, ştiam în ce belea intru, dar mai ştiam şi că nu am nimic de pierdut, aşa că nu contează deloc dacă mi-e teamă sau nu. Contează doar ca oamenii să realizeze în ce se bagă ei dacă acceptă cipul ăla nenorocit. Să scrie în ziar că moartea se ascunde în el: dacă încerci să-l scoţi, explodează. Chiar dacă supravieţuieşti, litiul ăla din bateria cipului se va scurge în corpul tău, prin sistemul sangvin, astfel încât otrăvirea letală e garantată. Până şi o fisură din acesta e suficientă ca să mori din cauza lui. Dacă protestezi cu ceva împotriva celor care controlează cipul, toate informaţiile despre tine dispar. Oficial, te-ai evaporat, nu mai exişti ca persoană. Bănuiesc că asta se întâmplă doar după accepţi chestia aia, aşa că am încercat să atrag atenţia cât de mult puteam asupra acestor chestii. Şi nu e nici o glumă. Ăştia chiar vor să omoare 6 miliarde de oameni din lumea asta. Au început cu modificarea genetică folosind viruşi şi bacterii asupra plantelor şi fructelor, au otrăvit apa cu flour sau clor (dacă nu chiar ambele), au băgat cianură în sare… S-au folosit de tot felul de tertipuri ca să moară cât mai mulţi oameni pe capete şi vezi statisticile demografice: mortalitatea a crescut în ultimii cinci ani… Carnea e şi ea modificată prin chimicale, laptele are nu ştiu ce otravă în el… Ca să nu mai zic de porcăria de Codex Alimentarius, în care au declarat nutrienţii ca fiind toxici! Auzi! După ce că vor să scoată nutrienţii din mâncare, vor s-o şi iradieze cu nu ştiu ce chestie de cobalt. Să strice mâncarea, să ne stricăm după ce o mâncăm ca apoi să murim liniştiţi în ignoranţa cauzei morţii. Nu, aşa ceva nu trebuie să se întâmple nimănui. Nu, nu mă tem, sunt furios. Să nu mai zic şi de medicamente!

– Calmează-te, nu suntem duşmani aici. Am înţeles ideea.
– Pe dracu’!
– Revenind la întrebări…
– Atâta răutate e în lume, că oamenii n-o mai văd. Când e ceva prea mare, de regulă e confundat cu fundalul şi ignorat ca atare. Dar asta e o chestie foarte serioasă. Nu se poate ignora genocidul care are loc chiar acum!
– Ultima întrebare! Spune-ne ceva despre tine.
El tăcu. Ea respiră profund şi, împăciuitoare, îi zâmbi încurajatoare, cam forţat, ce-i drept.

– Sunt sigur că ştii numele meu, aşa că o să trec peste asta. M-am născut în ţară, am crescut un pic în altă ţară, am revenit aici la 6 ani, sunt un om (şi cu asta mă mândresc, fiindcă înseamnă mai multe decât îşi închipuie ăilalţi) care ştie ce înseamnă să gândeşti şi să simţi lucruri de care alţii poate că nici nu ştiu, poate că ştiu, dar nu asta e important. Ce e urgent şi important de semnalat e că toate lucrurile pe care vi le-am spus arată clar că se pune la cale ceva mult mai sinistru decât genocidul a şase miliarde de oameni. Şi ce-i mai grav e că eu ştiu ce se va întâmpla după ce va fi pus cipul în corpurile oamenilor…

Pauză. Femeia se uită întrebătoare la el.

– Deci până acum am arătat cum viaţa e încălcată atât de grosolan de cei care fac cipurile… Poate nu-ţi vine să crezi, dar asta e nimica toată pe lângă ce se pregăteşte. După ce-ţi vor lua banii, sănătatea şi identitatea, îţi vor lua şi libertatea de care ai parte acum. Nu vei putea gândi liber, nu vei avea libertatea de a te mişca după dorinţă. Ţi se va comanda totul, de la tot ce faci la tot ce vezi şi simţi… Realitatea va fi total distorsionată şi nu exagerez deloc. Ştiu că nu crezi, dar nu e deloc SF ce zic aici, se testează lucrurile astea pe maimuţe în acest moment. Şi ştii de unde ştiu asta? Mai ales că nici nu e menţionat în documentare.

Ei (şi bărbatul care o însoţea a ajuns captivat) dau din cap că nu.

– Ei bine, de la inventatorul electrozilor care citesc gândurile. De la el am aflat, am vorbit direct cu acesta… El intenţiona ca prin citirea gândurilor să fie o lume mai bună, dar când a văzut că invenţia lui poate chiar să le controleze, a vrut să o distrugă, dar e prea târziu, deja şi-a trimis ideea la mai multe universităţi din lume. Culmea, tocmai cele finanţate de guvernul din umbra Codexului… Mă rog, acum e împotriva propriei sale idei. Tot el a mai inventat şi un soi de dispozitiv prin care poţi învinge moartea, dar nu a fost testat niciodată. Însă sunt destul de mulţi care încearcă acest lucru. Mă simt satisfăcut să ştiu că aceştia nu vor reuşi niciodată fără inventatorul în persoană. E interesant, totuşi. Un guvern din umbră să încerce să omoare şase miliarde de oameni, dar să nu reuşească acest lucru din cauza invenţiei unui român de-al nostru. Da, dragă, inventatorul e român. Dar am vorbit cam mult. Ţi-ai terminat întrebările, eu am răspuns, ar trebui să fii mulţumită.

– Da, mulţumesc mult.
Se vede scepticismul din tonul vocii sale. Numai rebelul ştie cât de adevărat e tot ce a zis. Deja presimte că mai nimic din ce a zis nu va fi public, ba chiar îi vor fi puse vorbe în gură pe care nu le-a zis. Degeaba, oftează el.
Femeia pleacă, bărbatul îl fotografiază şi pleacă în urma ei.

Va urma.

Notă: Singurele ficţiuni sunt personajele şi locul. Ceea ce a zis rebelul e non-ficţiune.