Monthly Archives: Ianuarie 2008

În căutarea inteligenţei

Sau a drumului meu. Nu mai înţeleg nimic. Viaţa e mare, incomensurabilă şi văd oameni care se poartă de parcă ar fi cine ştie ce chichineaţă uşor de dezlegat… Niciodată nu încetează să mă uimească atitudinea asta. Ce vreau eu să spun că viaţa chiar poate fi construită cu propria răspundere, cu propriile mâini, cu suflet, inimă, pasiune, altfel haosul te dărâmă… Atâta vreme cât ai încredere în vocea ta lăuntrică (poţi să-i spui intuiţie), poţi merge pe cărarea ta, neabătut, ferit de pericole, chiar dacă mergi în mijlocul lor. Văd oameni care nu fac nimic din ce le place, parcă s-ar urî pe ei înşişi… Mi-ar plăcea să văd mai multă flexibilitate, mai multă plăcere în ceea ce fac, astfel încât să nu se plictisească… 🙂 Să se joace din când în când, ca nişte copii, fără a se gândi prea mult la scor… Cine spune că viaţa e grea nu ştie că tocmai realitatea e cel mai uşor lucru de schimbat… abia după ce te-ai schimbat pe tine însuţi, lucru care poate fi extrem de greu… Cum să te cunoşti pe tine însuţi? Cum să-ţi dai seama de ceea ce ai de făcut? Avem la îndemână o soluţie: non-mintea… e ceva dincolo de minte, un fel de conştiinţă superioară minţii, din cauza simplului fapt că mintea e un instrument. Dacă reuşeşti să ieşi din minte, e mare lucru. Ce e non-mintea? E ceva foarte greu de înţeles, nici Osho însuşi nu a reuşit să găsească cuvintele potrivite pentru a o descrie. Eu cred că e un fel de trăire mistică, ceva în genul, dar se poate întâmpla şi într-o secundă, încât nu ştii dacă ai trăit asta sau nu.

Cele de mai sus le-am scris acum câteva zile şi eram sigur că faceam pauză de o oră şi că n-o să uit ce voiam să zic… Uite că au trecut zile şi am uitat ce voiam să zic… Ultimele zile au fost destul de încărcate pentru mine. Dar acum nu mai contează, redau citatele din Osho care mă binedispun. Pagini întregi, o să ocup multe posturi cu ele. 😀 Grăit-a maestrul:

Te va mira să afli că şcolile, colegiile şi universităţile nu există, de fapt, pentru a te ajuta să fii inteligent – nu, deloc. Am avut mulţi ani legături cu universităţile ca student, şi apoi ca profesor. Cunosc foarte bine structura internă a sistemului educaţional. Acesta nu e preocupat în a crea inteligenţă la oameni. Bineînţeles că el urmăreşte să creeze eficienţă, dar eficienţa nu e inteligenţă, e mecanică. Un computer poate fi foarte eficient, dar nu e inteligent.

Să nu crezi niciodată că eficienţa şi inteligenţa sunt sinonime. Inteligenţa e un fenomen total diferit. Eficienţa nu e inteligenţă, este specializare mecanică. Universităţile se preocupă de crearea eficienţei astfel încât studenţii să ajungă funcţionari mai buni, birocraţi şi manageri mai buni. Pe ele nu le interesează să creeze inteligenţă, de fapt sunt total împotriva inteligenţei (eXstatic: asta, ca să se înţeleagă de ce şcoala, în general, mi se pare deprimantă). Întreaga structură a sistemului educaţional de peste tot în lume urmăreşte să-i facă în stare pe oameni să memoreze tot mai multe lucruri.

Memoria e un biocomputer. Inteligenţa e un fenomen total diferit. Inteligenţa se naşte din meditaţie, inteligenţa se naşte din răzvrătire. Inteligenţa nu se naşte din memorie. Dar examenele din facultate se preocupă doar de memorie. Cel care are o memorie mai bună este considerat mai inteligent. Dar se întâmplă de multe ori ca oamenii proşti să aibă memorie bună, iar cei inteligenţi să nu stea foarte bine la capitolul memorie.

Thomas Edison nu se putea lăuda cu o memorie bună. El a inventat sute de dispozitive ştiinţifice, mai multe decât oricine dinainte de el. Numărul invenţiilor lui este enorm, incredibil. Invenţiile lui se folosesc zilnic. Printre ele se numără: placa de gramofon, radioul, becul electric, ventilatorul, difuzorul. Toate acestea sunt creaţia unei singure persoane – Edison. Însă el stătea prost cu memoria, atât de prost, încât o dată a uitat chiar şi cum îl cheamă – ceea ce este într-adevăr foarte greu! E aproape imposibil să uiţi cum te cheamă. Dacă poţi să uiţi cum te cheamă, poţi să uiţi tot. El a reuşit să facă lucrul cel mai puţin probabil.

În Primul Război Mondial, raţionalizarea a apărut pentru prima dată în America, şi el stătea la coadă ca să-şi ia cartela de raţii. Încetul cu încetul, a ajuns la ghişeu. Funcţionarul a strigat: „Thomas Alva Edison!”. Iar el s-a uitat în jur, de parcă altcineva era strigat.
Un om l-a recunoscut şi i-a spus:
– Din câte ştiu, dumneavoastră sunteţi Thomas Alva Edison. De ce vă uitaţi după altcineva?
Edison a spus:
– Aveţi dreptate! Uitasem de tot! Îţi mulţumesc mult că mi-ai adus aminte. Da, eu sunt Thomas Alva Edison.

Soţia lui trebuia să păstreze ordinea, pentru că în camera lui era în permanenţă un haos şi, ori de câte ori voia să găsească ceva, îi lua zile întregi ca să-şi dea seama unde era. Uita tot. Se putea să fi inventat ceva şi să înceapă să-l inventeze din nou. Soţia lui îi amintea: „Ai făcut asta! E deja pe piaţă!”.
Scria pe hârtie tot ce-i venea în minte, iar apoi pierdea hârtiile, le rătăcea ici şi colo. Soţia lui i-a spus (eXstatic: acum sunt curios care îi e numele, deşi poate nu are importanţă): „Ar fi mai bine dacă ai avea un carnet de notiţe”. „Bună idee!”, a spus el. „Oare mie de ce nu mi-a trecut niciodată prin cap?”. Însă pe urmă a pierdut carnetul cu totul! A spus: „Uite ce se întâmplă când mă iau după tine. Când rătăceam hârtiile, măcar mai găseam câteva, dar acum mi-am pierdut toate însemnările!”.

Nici Albert Einstein nu avea o memorie bună. În şcoală a picat la multe examene pentru că nu putea să memoreze nimic. Cel mai mare matematician din toate timpurile nu era în stare să numere sume mici de bani. Trebuia s-o ia mereu de la capăt. Odată mergea cu autobuzul. I-a dat conductorului nişte bani şi acesta i-a dat restul. El a numărat o dată, de două ori, de trei ori, şi de fiecare dată ajungea la alt rezultat, aşa că a început să numere a patra oară. Conductorul, care se uita la el, i-a spus: „Ce-i cu dumneata? Nu ştii să numeri?”. Einstein a răspuns: „Da, sunt cam slab la matematică”. Omul ăsta, care a elaborat matematicile superioare, nu era în stare să numere sume mici de bani. Intra în baie şi nu ieşea ore întregi pentru că uita unde era şi că trebuia să iasă. Un prieten de-al meu, Dr. Ram Manohar Lohia, s-a dus în vizită la el. Prietenul meu mi-a povestit: „A trebuit să aştept şase ore, pentru că era în baie! Soţia lui se tot scuza: «E în baie, e încă în baie». «Dar ce face în baie?» am întrebat. «Nimeni nu ştie… dar dacă e deranjat, se supără foarte tare şi începe să arunce cu lucruri! Dar mereu uită; ori de câte ori intră acolo, uită să mai iasă. Acum trebuie să aşteptăm. Când i s-o face foame sau sete, o să-şi aducă aminte». «Dar ce face acolo?» am mai întrebat o dată. Soţia lui (eXstatic: cred că e Mileva) a spus: «Şi eu am fost curioasă să ştiu. La început mă uitam pe gaura cheii ca să văd ce face. Stătea în cadă şi se juca cu baloanele de săpun! Când l-am întrebat ce face, mi-a spus: Să nu mă deranjezi, niciodată să nu mă deranjezi, pentru că datorită jocului cu baloanele de săpun am descoperit Teoria relativităţii. Jucându-mă cu baloanele de săpun, am înţeles că Universul se dilată, exact ca un balon de săpun. Se tot dilată şi, într-o zi, va pocni – exact ca un balon de săpun!»”.

De-a lungul secolelor, au existat mii de genii cu memorie proastă şi mii de oameni care aveau memorie fantastică şi inteligenţă deloc – pentru că memoria şi inteligenţa vin din surse diferite. Memoria face parte din minte – inteligenţa face parte din non-minte. Inteligenţa face parte din conştiinţă, iar memoria face parte din creier. Creierul poate fi antrenat, nu inteligenţa. Universităţile creează impresia greşită că memoria este inteligenţă. Nu este.

Acest întreg sistem educaţional e menit să distrugă inteligenţa sau să-i abată pe elevi de la inteligenţă către memorie. Memoria este utilă. Inteligenţa este periculoasă; ea nu are nici o utilitate pentru cei învestiţi (eXstatic: traducătoarea a scris investiţi) cu drepturi, pentru autorităţi. Dintotdeauna oamenii inteligenţi s-au dovedit a fi oameni dificili din cauza inteligenţei lor. Ei nu se înclină în faţa prostiilor. Iar societatea noastră e plină de superstiţii, de prostii. Se răspândesc tot felul de prostii în numele religiei, al politicii, al literaturii, al artei.

Leapşă – Citat

Seamănă cu leapşa cu prima frază (sau primul paragraf, nu mai ţin minte) de la pagina 111 a celei mai apropiate cărţi. 🙂 Numai că aici trebuie să fie pagina 123, a 5-a frază şi următoarele 4 fraze. Leapşă preluată de la Hlife.

Aşa că nebunia din Occident şi cea din Orient sunt total diferite. Nebunia din Orient este ceva de natură psihică: oamenilor le lipsesc anumite lucruri, dezvoltarea lor e întârziată, mintea lor nu se dezvoltă pe măsura dezvoltării lor fizice.
Şi cei care se sinucid în Orient sunt altfel decât cei care se sinucid în Occident. În Orient, oamenii se sinucid din cauza foametei, din cauză că nu reuşesc să trăiască şi, pentru ei, viaţa e o nesfârşită tortură. Aşa că există o diferenţă calitativă.

Acest pasaj este din cartea Inteligenţa. Reacţionează creativ la prezent, de Osho. Nu e scrisă de el, e transcrisă din discursurile susţinute în multe rânduri în faţa publicului.

Îmi permit să mai citez din el:

Capul e bun pentru matematică, pentru socoteli, pentru viaţa de zi cu zi. Dar dacă tu crezi că asta e toată viaţa ta, ai să rămâi prost.

Nu sunt sigur dacă nu cumva traducătoarea a confundat mintea cu capul. Alte citate care îmi plac:

Omul a uitat să cânte. Norii vin pe cer şi păunii dansează, dar omul nu ştie să danseze. A ajuns un infirm.

Omul se află într-o dilemă din simplul motiv că el nu numai că e inteligent, dar e şi conştient de inteligenţa lui.

Noi nu-i lăsăm pe copii să rămână inteligenţi.

Urmăreşte-i pe copiii mici şi ai să vezi inteligenţa. E drept, ei nu sunt cunoscători. Dacă îi raportezi la cunoştinţe, nu îi consideri inteligenţi. Dacă le pui întrebări care depind de informaţii, ei par lipsiţi de inteligenţă. Dar pune-le întrebări adevărate, întrebări care n-au nici o legătură cu informaţia, întrebări care necesită un răspuns imediat, şi vei vedea că sunt mult mai inteligenţi decât tine. Bineînţeles că eul tău nu te va lăsa să accepţi asta, dar dacă poţi s-o accepţi, lucrul ăsta te va ajuta fantastic. Dacă vezi inteligenţa copiilor, poţi să înveţi multe de la ei.
Începe să fii atent la copii, la răspunsurile lor – nu la întrebările lor, la răspunsurile lor. Nu le pune întrebări prosteşti; întreabă-i ceva care să nu depindă de informaţii, şi vezi-le răspunsul.
Pentru a ilustra inteligenţa copiilor, am să spun câteva anecdote.

Mama îl pregătea pe micul Pedro ca să meargă la o petrecere. După ce l-a pieptănat şi i-a îndreptat gulerul de la cămaşă, i-a spus:
– Acum du-te. Distrează-te… şi fii cuminte.
– Ei, haide, mamă! a spus Pedro. Înainte să plec, te rog să te hotărăşti care din două trebuie să fie.

Ai înţeles poanta? Răspunsul copilului este formidabil. El spune: „Te rog să te hotărăşti. Dacă mă laşi să mă distrez, nu pot să fiu cuminte; dacă vrei să fiu cuminte, nu pot să mă distrez”. Copilul vede clar contradicţia; mama nu.

Un trecător îl întreabă pe un băiat:
– Fiule, poţi să-mi spui ce oră e?
– Da, bineînţeles, răspunde băiatul. Dar de ce vă trebuie? Ea se schimbă mereu.

În faţa unei şcoli a fost pus un indicator de circulaţie. Pe el scria: „Conduceţi încet. Nu omorâţi un elev!”. A doua zi, sub indicator era un altul, pe care o mână de copil scrisese: „Aşteptaţi profesorul!”.

Micul Pierino se întoarce de la şcoală cu un zâmbet larg pe faţă.
– Arăţi foarte fericit, dragul meu. Aşadar îţi place şcoala, nu-i aşa?
– Lasă prostiile, mamă, răspunde băiatul. Nu trebuie să confundăm dusul cu întorsul.

O altă variantă pe care o ştiam (eu, eXstatic) sună aşa:
– Îţi place la şcoală, nu-i aşa?
– Îmi place să mă duc acolo, îmi place când plec de-acolo, dar să fiu acolo nu-mi place.

Tatăl le povestea fiilor săi, după cină, istoria familiei.
– Străbunicul meu a luptat în războiul împotriva Rozelor, unchiul meu a luptat în războiul împotriva Kaiserului, bunicul meu a luptat în războiul din Spania împotriva republicanilor, iar tatăl meu a luptat în Al Doilea Război Mondial împotriva nemţilor.
La care cel mai mic dintre copii a replicat:
– Ce are familia asta? Nu se poate înţelege cu nimeni!

O să revin cu un alt post, cu citate din Osho. 😛

Filme văzute (3)

Mă scuzaţi că scriu din nou despre filme, dar nu sunt inspirat…

The Man from Earth: Se joacă cu mintea şi cu istoria… Îmi place că pune la încercare imaginaţia oamenilor… 🙂 Şi nu numai imaginaţia…

A Clockwork Orange: Făcut în 1971, filmul e regizat de Stanley Kubrick (despre care am aflat că e foarte apreciat, iar cu această ocazie am văzut de ce), care ne arată într-un fel foarte captivant cum este să fii diferit de ceilalţi, chiar la modul negativ (agresiv cu evidente înclinaţii sadice, criminale) şi totuşi să fii victima societăţii, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că acest film a propus o problemă inedită într-un mod destul de ingenios, pentru a se încerca (fie şi numai prin închipuire) răspunsuri la întrebări precum Cât de bune sunt închisorile? Ce putem face cu criminalii? Să le acordăm o şansă sau nu? şi multe altele, pe care vi le las plăcerea de a le descoperi (dar nu lăsaţi raţiunea să vă tortureze cu întrebările acelea, veţi primi răspunsuri ceva mai târziu, pe alte căi)… Eu aş vrea să se răspundă la întrebarea cea mare: De ce există criminali?, dar bineînţeles că nici nu se pune problema de aşa ceva în film. A, şi combinaţia dintre presupusele orchestrări regizorale cu jocul actorilor te pune pe gânduri, la modul că oamenii care au menirea de a ajuta alţi oameni (doctorii) par mai răi decât criminalul (personajul principal), cu excepţia psihanalistei cu părul albastru… Pe lângă toate acestea, ce păţeşte el e de-a dreptul… nu găsesc cuvântul, cred că acesta e… halucinant! Da, nici nu am simţit că au trecut două ore… 🙂 Ce nu mi-a plăcut la acest film este violenţa aia cu mult sânge, care pare interzisă celor sub 15 ani. Şi moda acelor vremuri m-a mirat, mi s-a părut cam caraghioasă şi stridentă, dar ce mai contează, e doar un amănunt de garderobă…

What the Bleep: Down the Rabbit Hole: Partea a doua la What the Bleep Do We Know. M-a dezamăgit că seamănă cam mult cu prima parte, dar dacă ai răbdare, merge să le vezi pe ambele la distanţă de cel puţin un an (între ele). Mi-a plăcut faza cu lumea bidimensională.

Zeitgeist: Link-ul e aici. Deşi titlul este german, care se traduce Spiritul epocii, filmul este în limba engleză şi are subtitrare în română. Să nu vă lăsaţi înşelaţi de unele aparenţe, merge să mai faceţi puţină muncă de cercetare, nu înghiţiţi chiar totul… Şi am zis unele, nu toate. În orice caz, merită urmărit, dacă ai două ore de pierdut şi dacă vrei să ştii în ce fel poate fi profitabil un război… Eu nu ştiam, dar tocmai prin acest documentar am aflat…

[Am mai scris nişte chestii, dar le-am pierdut şi am considerat acum că-mi pierd timpul de pomană dacă le rescriu.]

Edit: Un film tăiat. Restul nu erau incluse în listă.

Filme văzute (2)

Ratatouille şi Eternal Sunshine of the Spotless Mind, primul nefiind pe listă, iar al doilea este acolo.

R.: De ce mă apuc să fac o excepţie pentru un film de animaţie ce n-a inclus acolo? Din două motive simple: tocmai că nu ştiu să fie vreun film de animaţie pus în acea listă, iar dacă e, atunci sunt amnezic, pe când filmul de care pomenesc e chiar de excepţie… Nu ca celelalte care se fac azi, cel pe care l-am văzut chiar seamănă, măcar cât de cât, cu cele vechi, deşi nu mă refer la aspect, ci doar la „felul de a fi”, nu ştiu dacă reuşesc să mă fac înţeles. Oricum, am rămas cu o impresie foarte plăcută despre el. 🙂 Merită văzut.

E.S.o.t.S.M.:  Nota 9 din 10. E original, e tras de păr, îţi dă impresia ruperii totale de realitate, impresia că te afli pe o lume paralelă, fiindcă nu-ţi vine absolut deloc să crezi că se poate întâmpla aşa ceva în realitate. Mă refer la faptul de a-ţi fi ştearsă memoria una-două, fiindcă aşa vrei tu şi o rezolvi cu un doctor cu ceva mijloace nu tocmai ortodoxe… Altfel, e un film care chiar pune spectatorul pe gânduri. Când suferim, chiar vrem să uităm amintirile cele dureroase. Dar pe urmă vedem cruda realitate abia după ce am descoperit consecinţele acestei acţiuni nesăbuite… Da, cred că lumea ar vedea că şi suferinţa are rostul ei…

Zzz…

Notiţă

Ca să nu uit. Mi-am propus să transcriu o poveste legată de un jester, cât şi de simbolul acestuia. 🙂 Mi-am propus şi să transcriu despre extaz, când nu voi fi atât de obosit cum sunt acum. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, zău.

Varianta corectă

Tot mai des văd z în loc de s, referitor la cuvântul filosof.

Filos = iubire (sau iubitor); sophia = înţelepciune.

Filos = iubire (sau iubitor); zophos = întuneric.

Deci când citesc filozof, mi se zgârie vederea, iar când citesc filosof, parcă e mai bine.

Dar ce fac eu aici? Deja sunt sigur că n-o să aplece nimeni mintea la postul ăsta…

Fac încă o insomnie în lata mea viaţă…

Cititul, internetul and others

Cristiana Huruială scrie minunat. Dar va trebui să fii prevenit/ă: dacă dai click pe acest link, şocul este inevitabil chiar şi celor deschişi la minte. 🙂 Am scris postul anterior datorită poveştii ei (e chiar Săgetător, după cum se vede), acum sunt la pagina 46… 😆 Culmea, topicul, în momentul de faţă, are 67 de pagini and it’s still running, chiar dacă a început în decembrie 2004. Interesting, huh? Dacă te întrebi în genul E adevărată?, să ştii că da, e adevărată, la fel ca tine… De fapt, e chiar mai autentică decât majoritatea oamenilor… Ceea ce a fost tocmai primul lucru pe care l-am văzut şi admirat la ea… Apoi, optimismul ei incurabil (probabil şi contagios)… Nu mai zic nimic, rămâne să savuraţi lectura cu multă răbdare, ia cam multe zile, dar e incredibilă… e tare… 🙂 Nicicând n-am mai citit aşa chestii captivante… M-a prins, pur şi simplu. Mi-am zis: Asta e literatură adevărată! Şi deloc în sensul clasic al cuvântului…

Gata, am vorbit prea mult. 🙂 A, da, şi o chestie super: acest topic a fost sursa unei cărţi… Eu aş vrea s-o cumpăr. Exact acum am aflat că s-a creat şi o piesă de teatru cu acelaşi titlu, Vreau să fiu actriţă! A, nu are legătură cu povestea, dar ciudat, a fost pus în scena românească cam la câteva zile după „naşterea” topicului, cu un afiş care arată sugestiv aceeaşi naivitate pe care o arată şi Irene, acea Cristiana (cei de la site au mâncat o literă) de care am zis mai sus.

Aşa, apropo de cărţi, am terminat de citit De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger. M-a surprins o chestie la final: nu spune explicit unde e… Doar vorbeşte foarte vag despre locul în care se află, în genul

O groază de oameni, şi mai ales psihanalistul ăsta pe care-l au aici, […]

Ce se înţelege de-aici? Asta e singura referire la locul său „prezent” din carte. De fapt, în prima pagină scrie

Nu-i prea departe de locul ăsta trist, […]

din care se poate înţelege orice, având în vedere pesimismul personajului-narator. Chiar i-am spus Deei că nu-mi place prea mult personajul din carte, e din cauză că era prea pesimist (nu mai ştiu dacă asta i-am zis sau nu), deşi în ansamblu mi se părea realist, pătrunzător, lipsit de autocontrol (nu-şi putea ţine gura când îi critica pe ceilalţi, îl apucau năbădăile exact când nu trebuia şi, mai ales, exact în modul în care intra mai tare în bucluc, în loc să iasă din el).

Bun, şi se vede de la o poştă că el e în contrast cu fata de mai sus, nu-i aşa? 🙂

P.S.: Am încercat să scriu acest post cu Safari pentru Windows, dar a ieşit prost. Oricum, era beta şi mai bun e Firefox. 🙂 Dacă vedeţi vreo greşeală, puteţi să-mi semnalaţi.