Un nou început

După o pauză de trei luni, mă apuc, în sfârşit, să scriu. Între timp, văd că s-a schimbat interfaţa panoului din care scriu, mi se pare interesant. Schimbările şi surprizele întotdeauna fac viaţa plăcută.

Dar marea mea problemă e că nu mai ştiu despre ce să scriu. Mi se pare că am câte ceva de zis despre toate şi, în acelaşi timp, n-am nimic de zis. Paradoxal, nu? E ca Zen. (aici ar trebui să fie un smiley care, pe mess, se scrie ;)) [punct şi virgulă + două paranteze] încercaţi şi vedeţi cum „traduce” messengerul ce v-am dat)

Cineva mi-a sugerat să scriu despre trabucuri şi să mă gândesc la altceva. A fost foarte haios. Cum ar fi să fumezi un trabuc în secret, fără să ştie nimeni, şi – mai ales – să-i şi placă trabucului să fie fumat? 😆 Lumea e atât de plină de aluzii şi de perdele, încât ne zăpăcim unii pe alţii dând mesaje care mai de care mai subtile…

Totuşi, nu mă pot concentra atât de mult încât să pot scrie chiar orice… şi să mă gândesc la altceva în acelaşi timp. 🙂 Sugestia aceea ar fi chiar haioasă, dar acum mă simt altfel. Pierdut în spaţiu şi timp. Bine, nu chiar în spaţiu, doar în timp. Uneori chiar îmi pierd noţiunea timpului visând cu ochii deschişi. Am tot felul de aşteptări şi nu ştiu dacă se vor împlini.

Scriu generalităţi, dar lumea poate înţelege ce vrea din ele. Am văzut că multe generalităţi pot fi luate drept subtilităţi, dar nu toate… De exemplu, unul zice că a văzut o găină călare pe cocoş. Altul îşi imaginează o chestie lascivă dintre un bărbat şi o femeie… Dar de unde ştia altul ce vorbea unul? Nu ştia, a crezut că e ceva subtil. Iar primul chiar vorbea serios, la modul literal. Ştii când merge găina călare pe cocoş? Când e furioasă! 😆 Aşa că, dacă aud pe cineva vorbind astfel despre o găină şi un cocoş, nu voi şti dacă vorbea literal sau nu…

Uf, şi e Mercur Retrograd, de parcă lucrurile nu sunt îndeajuns de complicate. Sper doar ca începutul acela să nu fie şi sfârşit.

Despre ce să scriu? Asta mă întreb de câte ori mă gândesc la blog. E clar, am nevoie de o muză!

Ghidul copilăriei

Simţul copilăriei şi simţul umorului fac foarte mult. Joacă-te ca pe vremea când erai copil, imaginează-ţi că ai o voce interioară (de fapt, o ai, dar n-o asculţi din cauza torentului de gânduri care-ţi fac capul calendar) şi încearcă s-o asculţi când e linişte. Ca să ai linişte, asigură-te că nu e zgomot în jurul tău.

Să nu te simţi prost fiindcă vrei să te joci. Simte-te prost fiindcă eşti prea serios/oasă. Maturizarea înseamnă pierderea a ceva preţios pe care numai copiii îl au. Un soi de înţelepciune, un ceva pe care îl vezi, dar nu ştii ce e şi de-aia îi admiri. Nu-i mai admira, pune mâna şi te joacă şi tu, singur/ă sau cu ei. Dacă ei trişează, să le arăţi că e greşit ce fac ei. Dacă nici aşa nu pricep, lasă-i baltă şi joacă-te singur/ă, nu-ţi fă nervi. Aici vorbim de copiii altora, cu ai tăi va trebui să fii mai perseverent/ă, dar nu uita de nervii de oţel şi sunt sigur că ai să reuşeşti, cu excepţia faptului că le dai exemplu de trişare în viaţă – de exemplu, ai spart o bancă (sau o parolă la un computer super-securizat).

Poţi să te joci pur şi simplu folosindu-ţi imaginaţia. Încearcă să vorbeşti cu plante, cum făcea Alice în Ţara din Oglindă. Imaginează-ţi ce-ţi răspund ele şi, dacă te jenezi de faptul că ai putea fi văzut/ă purtând o astfel de conversaţie, alege un moment în care eşti sigur/ă că eşti singur/ă. Ca fapt real, oamenii de ştiinţă chiar au descoperit că plantele sunt vii şi că, dacă le vorbeşti, îţi răspund într-un fel sau altul, dar întotdeauna în tăcere. Arată-le că le apreciezi şi te vei simţi bine, la fel şi ele.

Ia-ţi jucăriile de pe vremea când erai mic/ă şi foloseşte-le. Dacă nu le mai ai, cumpără-le şi joacă-te cu ele. Dacă vrei, poţi să iei cel mai tare calculator şi să joci câte jocuri vrei, dar te vei lăsa prea prins/ă de ele şi vei uita de tot ce e în jurul tău şi apoi nici nu-ţi va plăcea exagerarea, poate doar dacă nu eşti adolescent/ă. Dacă reuşeşti să nu te laşi prea prins/ă, felicitări, indiferent de vârstă.

Simulează că ai un/o prieten/ă imaginar/ă, doar faţă de tine, dacă nu-ţi place să fii văzut/ă ca un/o ciudat/ă. Încearcă să faci astfel încât acel/a prieten/ă să fie invizibil/ă chiar şi pentru tine. Apoi, închipuie-ţi că acel/a prieten/ă este mai inteligent/ă ca tine şi că-ţi dă sfaturi foarte bune. Dacă reuşeşti să auzi foarte clar vocea lui/ei, atunci felicitări, ai ajuns foarte departe, vocea aceea micuţă şi şoptitoare a devenit prietenul/a tău/ta de nădejde. Este un progres foarte important, căci în felul acesta vei şti ce să faci mai departe, nu vei mai fi derutat/ă de toate prostiile pe care le vezi zilnic. Nu-ţi zic să urmezi întocmai ce spune, te încurajez chiar să porţi o conversaţie cu acel/a prieten/ă imaginar/ă, cu excepţia faptului în care ai ajuns într-o situaţie extremă, de genul celei în care un hoţ îţi spune ceva în genul „Banii sau viaţa!”, în care e recomandat să-ţi asculţi vocea interioară (care e a acelui/acelei prieten/e) şi să pui în aplicare orice-ţi spune ea, fără să stai pe gânduri. Dacă-ţi spune să dai bani, dă-i. Dacă-ţi spune să fugi, fugi. E simplu, doar să ai încredere în acea voce.

Dacă v-a plăcut ce am scris, vă cer doar un mic comment, poate sunt completări de făcut. 🙂

Vreau ceva

Şi ştiu ce vreau: să iau blogul cu mine oriunde, mai ales cu un laptop (acum, mai nou, văd că se spune notebook). Dar, atâta vreme cât ţin minte username-ul şi parola, pot să scriu şi dintr-o sală de net, deşi mă cam incomodează simpla idee de a scrie pe calculatorul altcuiva, mă face să mă simt slăbit din punctul de vedere al puterii, controlului… Mie îmi place să controlez, e adevărat, dar uneori merită să te laşi purtat de val din când în când… Tocmai m-am gândit să şterg history-ul din fiecare computer în care am accesat această pagină de scris a blogului meu, pentru orice eventualitate…

Cu câteva clipe înainte, îmi imaginam că sunt un fel de călător nebun(atic), care umblă cu un notebook după el, pentru a reda instant şi în scris impresiile pe care şi le-a făcut despre o anumită situaţie şi cu o cameră digitală pentru a reda imagistic câte un peisaj impresionant, cel puţin cu ochi subiectivi… Deocamdată vorbesc din lumea mea interioară…

Cam asta e ce-mi doresc. 🙂