Arhive blog

Liberul arbitru

Ca să vezi, eu deja am scris despre liberul arbitru. Mai întâi, povestea începe aici, apoi se continuă aici.

Aş vrea să fac o completare acum.
Adevărul tău este doar al tău. Poate fi diferit de al altuia. Noţiunile de „bine” şi de „rău” sunt mai vagi decât se crede, la fel şi noţiunea de „a judeca”. Aşadar, nu trebuie să te temi cine ştie ce de faptul că eşti diferit. Eşti om, ai liber arbitru, or fără el nu puteai fi diferit de alţi oameni. Căci prin graţie divină ai primit atât liberul arbitru, cât şi faptul de a fi diferit. „A fi” al tău nu are de-a face cu „a fi” al celorlalţi. Este o stare, cum e cea de veghe sau de somn. Nu există perfecţiune, fă doar ce-ţi spune sufletul să faci. Dacă te plictiseşti, înseamnă că ai nevoie de experienţe noi, şi atunci ar trebui să rupi rutina, chiar dacă e comodă. Oricum, eu scriu doar sugestii pe-aici, nu reguli, nu porunci, astfel încât orice ai decide este doar responsabilitatea ta. Nu vreau să se înţeleagă prin acest cuvânt, „responsabilitate”, o povară morală. Pentru că nici nu este. Responsabilitate, din punctul meu de vedere, este doar a recunoaşte faptul că tu ai făcut una sau alta şi atât. Nu trebuie să existe consecinţe nedorite. Doar noi le creăm… Ciudat, nu?

Liberul arbitru implică responsabilitate. Nu implică şi consecinţe. Frumuseţea, pentru a fi admirată, nu are nevoie de consecinţe. Îţi poţi asuma responsabilitatea pentru faptul că o admiri. 🙂 Pentru că tu ai ales s-o admiri. Acesta este liberul tău arbitru. Apare vreo consecinţă din faptul că o admiri? În realitatea ta, da sau nu. În realitatea altuia, probabil, dar asta nu contează. Fiecare trăieşte în realitatea proprie, dar asta nu înseamnă deloc că e rupt de lume, ci chiar dimpotrivă. Lumea este un ansamblu de realităţi diferite, iar asta vedem la nivelul popoarelor Pământului. Vezi câtă diversitate e? Câte diferenţe pe o singură planetă? Ce să mai zicem de întregul Univers… Se contrazic, ar zice unii. Se completează, aş zice eu şi probabil alţii. Dar ştii care e partea frumoasă a vieţii? Că nu contează deloc ce cred alţii. Contează ce crezi tu, căci tu eşti cel care îşi creează propria realitate. Greu de crezut? Depinde…

Cu siguranţă ai auzit de puterea gândului. Da, există această putere. Trebuie doar s-o experimentezi. Dar ca să faci acest experiment, primul pas este să accepţi acest lucru în realitatea ta, ca fiind parte din ea. Apoi să vezi cum acţionează puterea gândului în realitatea ta. În primul link de mai sus, e vorba de un fermier fericit. El a ales să fie fericit şi, deşi nu ştia de puterea gândului, a ales să binecuvânteze tot ce are. Şi vedeţi ce bine-i merge totul. 🙂 Hm, e adevărat că e suficient să te gândeşti la bucurie ca să te simţi bine (în realitatea ta interioară). Dar dacă vrei bucurie şi în realitatea ta exterioară, e de-ajuns să creezi un sentiment care se potriveşte gândului şi gata, s-au creat deja împrejurările virtuale prin care acest lucru să se întâmple şi la modul concret, deşi e nevoie de timp. Poţi programa perioada de timp, dacă vrei, căci Universul n-are limite. Tu, nici atât. De fapt, dacă n-ai fi tu, n-ar fi nici ceilalţi. Şi fără oameni, n-ar fi fi stele, n-ar fi planete, n-ar fi Univers… Căci acestea există datorită nouă…
Dar acesta este un alt subiect de discuţie…

Ne „vedem” data viitoare. 🙂

Anunțuri

O pasăre ardea pe pânză

Această poveste este extrasă din revista Paranormal, anul V, nr. 16.

***

Audiţia muzicală este un act deosebit de complex, ceea ce nu pare la prima vedere. A asculta o simfonie sau un anumit cântec nu înseamnă doar o contemplare pasivă a unor sonorităţi, ci devine un fel de activitate subtilă de compunere a unor figuri şi forme mentale. Din ritm şi bucuria sunetelor pot apărea imagini visate sau improvizate de noi…
Vreau să povestesc o experienţă proprie legată de asemenea momente.

Ascultam într-o bună zi (a fost într-adevăr bună acea zi!) Pasărea de foc a lui Stravinschi. La un moment dat, mi-a venit un gând (de la cine?). M-am întrebat cum ar arăta pasărea aceasta? Cum s-ar întrupa ea din focul în care dansează, cum s-ar alerga între ele jerbele flăcărilor roşii, zburând în chip de pasăre?

Şi, deodată, am simţit nevoia să scot din mine această imagine a dansului executat de flăcările-pasăre (sau Pasărea-flacără).

Am tăiat o bucată dintr-o pânză pe care o cumpărasem pentru a-mi cartona câteva cărţi, am luat nişte culori de tempera pe care le aveam în casă (eu nu ştiu să desenez, dar scrisesem cronică plastică la un ziar şi, probabil, cumpărasem acolo culori de dragul picturilor de care scrisesem).

Cu o cretă (!) am trasat doar câteva linii.

Nu ştiu ce începuse să se întâmple! Pe acea pânză netratată, culorile se aşterneau singure în interiorul formei schiţate!

Amestecam culorile direct pe pânza care îşi schimba nuanţele şi prindea viaţă. O pasăre ardea pe pânză… Nu o făcusem eu. Mâna mi se mişcase inconştient, dintr-o nevoie de exprimare a ceva ce se întâmpla în suflet sub mirajul muzicii şi cerea să iasă.

Cine îmi purta penelul? Cu cine din alte dimensiuni sau din trecutul meu mă împreunasem din nevoia de a concretiza muzica în forme şi culori?

Ştiam, simţeam că nu eu, cea prezentă, conduc pensula…

Apoi, „prietenul” din necunoscut mi-a adus în minte ideea că în lirica universală există nenumărate „păsări” şi aşa s-au născut, pe umilele mele bucăţi de pânză pentru cartonat cărţi, personaje ce zboară în poveşti. Pasărea mea de foc avea şi alte surori: Pasărea albastră, Pasărea măiastră, Pasărea paradisului, Pasărea de aur, Pasărea furtunii, Pasărea de apă, Pasărea Phoenix…

Au apărut aşa semiautomat 21 de tablouri pe care apoi le-am înrămat şi cu care am făcut câteva expoziţii. Două dintre tablouri au fost cumpărate de amatori americani, altele de autohtoni. Câteva le mai păstrez acasă. Ele tronează maiestuos pe un întreg perete.

Deşi au fost născute în 1979 pe o pânză nepreparată, cu amestecul de culori făcute direct pe pânză, au rămas la fel de strălucitoare şi astăzi, după 22 de ani, trimiţând – cu aceeaşi forţă a primei clipe – mesajul lor de bucurie şi optimism. De aceea, le şi folosesc uneori în tratamentul pe care îl aplic unor pacienţi cu stări depresive, tulburări energetice, melancolie etc.

Din muzică, imaginaţia plăsmuise o realitate virtuală. Sonorităţile compuseseră formele mentale imaginate.

După câţiva ani de la „naşterea” lor am încercat să „copiez” una dintre păsări. A fost imposibil. Efortul rămânea steril. „Prietenul” meu se pierduse în neştiutul din care apăruse…

Gabriela Floreta Bucur, psiholog reflexoterapeut