Arhive blog

Liberul arbitru

Ca să vezi, eu deja am scris despre liberul arbitru. Mai întâi, povestea începe aici, apoi se continuă aici.

Aş vrea să fac o completare acum.
Adevărul tău este doar al tău. Poate fi diferit de al altuia. Noţiunile de „bine” şi de „rău” sunt mai vagi decât se crede, la fel şi noţiunea de „a judeca”. Aşadar, nu trebuie să te temi cine ştie ce de faptul că eşti diferit. Eşti om, ai liber arbitru, or fără el nu puteai fi diferit de alţi oameni. Căci prin graţie divină ai primit atât liberul arbitru, cât şi faptul de a fi diferit. „A fi” al tău nu are de-a face cu „a fi” al celorlalţi. Este o stare, cum e cea de veghe sau de somn. Nu există perfecţiune, fă doar ce-ţi spune sufletul să faci. Dacă te plictiseşti, înseamnă că ai nevoie de experienţe noi, şi atunci ar trebui să rupi rutina, chiar dacă e comodă. Oricum, eu scriu doar sugestii pe-aici, nu reguli, nu porunci, astfel încât orice ai decide este doar responsabilitatea ta. Nu vreau să se înţeleagă prin acest cuvânt, „responsabilitate”, o povară morală. Pentru că nici nu este. Responsabilitate, din punctul meu de vedere, este doar a recunoaşte faptul că tu ai făcut una sau alta şi atât. Nu trebuie să existe consecinţe nedorite. Doar noi le creăm… Ciudat, nu?

Liberul arbitru implică responsabilitate. Nu implică şi consecinţe. Frumuseţea, pentru a fi admirată, nu are nevoie de consecinţe. Îţi poţi asuma responsabilitatea pentru faptul că o admiri. 🙂 Pentru că tu ai ales s-o admiri. Acesta este liberul tău arbitru. Apare vreo consecinţă din faptul că o admiri? În realitatea ta, da sau nu. În realitatea altuia, probabil, dar asta nu contează. Fiecare trăieşte în realitatea proprie, dar asta nu înseamnă deloc că e rupt de lume, ci chiar dimpotrivă. Lumea este un ansamblu de realităţi diferite, iar asta vedem la nivelul popoarelor Pământului. Vezi câtă diversitate e? Câte diferenţe pe o singură planetă? Ce să mai zicem de întregul Univers… Se contrazic, ar zice unii. Se completează, aş zice eu şi probabil alţii. Dar ştii care e partea frumoasă a vieţii? Că nu contează deloc ce cred alţii. Contează ce crezi tu, căci tu eşti cel care îşi creează propria realitate. Greu de crezut? Depinde…

Cu siguranţă ai auzit de puterea gândului. Da, există această putere. Trebuie doar s-o experimentezi. Dar ca să faci acest experiment, primul pas este să accepţi acest lucru în realitatea ta, ca fiind parte din ea. Apoi să vezi cum acţionează puterea gândului în realitatea ta. În primul link de mai sus, e vorba de un fermier fericit. El a ales să fie fericit şi, deşi nu ştia de puterea gândului, a ales să binecuvânteze tot ce are. Şi vedeţi ce bine-i merge totul. 🙂 Hm, e adevărat că e suficient să te gândeşti la bucurie ca să te simţi bine (în realitatea ta interioară). Dar dacă vrei bucurie şi în realitatea ta exterioară, e de-ajuns să creezi un sentiment care se potriveşte gândului şi gata, s-au creat deja împrejurările virtuale prin care acest lucru să se întâmple şi la modul concret, deşi e nevoie de timp. Poţi programa perioada de timp, dacă vrei, căci Universul n-are limite. Tu, nici atât. De fapt, dacă n-ai fi tu, n-ar fi nici ceilalţi. Şi fără oameni, n-ar fi fi stele, n-ar fi planete, n-ar fi Univers… Căci acestea există datorită nouă…
Dar acesta este un alt subiect de discuţie…

Ne „vedem” data viitoare. 🙂

Anunțuri

Ochiul Moirelor

Defectul meu cel mai mare, nu singurul, e că spun mereu adevărul, de multe ori detaliat… Nu ştiam că adevărul poate să doară, că poate să provoace sentimente extrem de puternice… Sunt multe lucruri pe care nu le ştiam şi îmi dau seama că urmează să mai descopăr altele…

Mi s-a spus că atunci când dau detalii, scriu romane. Se poate să fie aşa… Nu mă pricep la secrete şi o las aşa. Am fost rugat să păstrez unele secrete, m-am gândit că strict la acele secrete se referea. Şi aşa am luat-o, dar mai erau secrete pe care nu le ştiam că sunt secrete şi nu mi-am ţinut… mâinile de pe tastatură. „Gura mare” se transformă în „degete inconştiente”. Care-i treaba? Ce înseamnă că ai nişte secrete? Nu ştiu… îmi închipui că fiecare are secretele sale… Unele secrete nici nu par secrete, în timp ce altele sunt [de la sine înţeles] secrete… Firea secretoasă a unora poate fi pusă în dificultate de cei care spun adevărul fără să gândească… Când dai prea multe detalii, deja ceva e în neregulă… Eu nu ştiam ce anume era în neregulă, până nu mi s-a spus care era situaţia… Nu văd un pericol în a spune adevărul… Alţii, da. De ce?

Acum mă analizez şi răsanalizez… Ştiu că mulţi dintre voi nu au de-a face cu astrologia, dar chiar mă gândeam la ce scriu alţii despre zodia Săgetătorului… că are o gură spartă, că spune adevărul prea mult şi alte cele… Săgetătorul răneşte fără voia lui, fiindcă îşi închipuie că toată lumea e la fel de lipsită de secrete ca el… dar când dă nas în nas cu un mister, se miră şi se întreabă ce e aia sau alta… de parcă asta n-ar fi de ajuns, confundă lucrurile şi le amestecă… Se potriveşte întru totul în cazul meu… Apoi, o descriere care mi se potriveşte doar parţial (redau folosind cuvintele mele): Săgetătorul e atât de idealist, încât poate să dea în mintea lui Don Quijote, să se îmbrace în armură de cavaler, să călărească un cal şi să intre în circ, să se bucure de hazardul comic al vieţii. Dar uită mereu că e periculos să trăieşti şi intră în primejdii pe care numai norocul lui proverbial le poate rezolva. În ciuda memoriei lui bune, e destul de distrat şi mereu uită câte ceva mărunt, precum o cheie, o şapcă, ceva lasă fără voia lui pe unde călătoreşte sau când e în vizită la cineva.

Vi se pare ciudat titlul, nu-i aşa? Mulţi dintre voi deja ştiu că mă pasionează astrologia… Ochiul Moirelor are ceva special: vede întregul timp ca un tot, astfel încât prin acel Ochi poţi vedea în acelaşi moment trecutul, prezentul şi viitorul… Moirele (la romani sunt Parce, în tradiţia românească sunt Ursitoare), după cum unii ştiu, sunt zeiţele destinului, fiicele lui Zeus şi ale Herei; ele hotărăsc soarta zeilor şi muritorilor, de aceea erau atât de temute de ambele tabere. Ele sunt trei: prima decide naşterea, a doua lungimea firului vieţii şi a treia tăia cu foarfeca acel fir. Sunt oarbe, de aceea au un Ochi, cu care văd totul, cu ajutorul căruia pot decide soarta fiecăruia. În afară de faptul că aveau putere de viaţă şi de moarte asupra altora, erau şi urâte, posace, de aceea nu erau prea agreate. Şi, parcă pentru a face totul „delicios”, erau sincere până la capăt, chiar dacă era dureros pentru cei care veneau la ele (şi erau foarte puţini). Cu toate astea, ţineau secret asupra destinelor altora, până reuşea cineva să le tragă de limbă, într-un fel sau altul. Nu era chiar uşor să obţii vreo informaţie de la ele. Şi nu spuneau totul pe faţă, ci ofereau adevărul încifrat în ghicitori. Da, poţi fi sincer şi secretos în acelaşi timp. A fi secretos nu înseamnă a fi mincinos… Cred că am ce învăţa de-acolo… În plus, chiar îmi doresc Ochiul Moirelor… 🙂 Ştiu că ele foloseau astrologia…

Nah… dacă aş fi avut Ochiul Moirelor, aş fi ştiut ce să scriu şi ce nu… Poate sună copilăreşte, dar asta e… Ştiu că sunt copilăros…

P.S.: Astroviaţă împlineşte azi un an.

P.P.S.: Ora nu e 19:24, ci 18:24… A rămas la ora de vară şi abia acum am modificat…