Leapşă – Ce mai faci?

Am primit-o de la Maria Barbu. De fapt, pentru ea e anti-leapşă, interesant. 🙂 O să văd ce scoate căpăţâna asta a mea de data asta.

Când întrebi „Ce mai faci?” nu e deloc totuna cu „Ce faci?”, pentru că diferenţa arătată de prepoziţia „mai” (sper că am zis bine, uneori mă simt ca la şcoală), arată că, în primul caz, tu cunoşti sau, cel puţin, ai mai vorbit cu persoana respectivă şi ai ţinut minte câteva date despre ea, din câte ţi( s)-a spus. În al doilea caz, sună de parcă o interoghezi în legătură cu activitatea sa curentă (sau aşa mi se pare); totuşi, folosesc varianta asta când sunt sigur că n-am mai vorbit în viaţa mea cu respectivul/a, de multe ori pe mIRC (nu dau link, şi aşa nu prea intru acolo).

Am fost întrebat de Maria ce mai fac. 🙂 Deci s-a gândit la mine, for sure. Am avut o săptămână de vacanţă post-sesiune, săptămâna aceea aproape a trecut şi greul urmează… Nu prea am chef să dau detalii acum.

În săptămâna aceea am vrut să mă relaxez cât pot şi sunt sigur că am reuşit. Doar că n-am reuşit să văd prea multe filme, doar câteva episoade din serialul Sex and the City luate din torrents. Am revăzut The Man from Earth, merită fiecare secundă pierdută pentru a-l vedea. 😀

Nu ştiu cui o să dau leapşa mai departe…  Cine vrea, o ia… A, Oblia ce zice? Sunt curios. 🙂

Din urmă

O să încep cu un dialog din care n-o să înţelegeţi nimic (dar cred că e fain aşa, să nu se înţeleagă nimic).

***

Eu: Tipul în tricou negru şi cu ceas cu ramă aurie şi curea de piele neagră?
Robert: Dap, de ce râzi?
Eu: Fiindcă mă uimeşte radarul tău.
Robert: Nu înţeleg.
Eu: Eu l-aş ignora şi nu l-aş bănui în veci…
Robert: Tot nu înţeleg, spune pe îndelete. Nu pare, sau ce?
Eu: Da, nu pare… tocmai asta mi se pare la el…
Robert: Nu, chiar pare. Să te uiţi în pauză cum se uită la mine.
Eu: Îl bănuieşti pe Bogdan?
Robert: Nu ştiu, eu i-am zis ieri de mine şi a fost extrem de uimit.
Eu: Fiindcă vineri l-am întrebat dacă îi place de Dragoş. (râd)
Robert (surprins): Şi ce a zis?
Eu: A zis „Şi ce te interesează pe tine?” cu un gest a lehamite.
Robert: Hmm… Cred că încă e în faza de negare.
Eu: Şi eu la fel. De Dragoş ce zici?
Robert: Hm, e ok, de ce?
Eu: Păi, îl bănuieşti şi pe el?
Robert: Nope, tu?
Eu: Eu cred că e.
Robert: Ştiu că are iubită.
Eu: Bi?
Robert: Tatăl lui e preot, şi chiar de ar fi, nu ştiu în ce măsură ar recunoaşte asta.
Eu: Naşpa… De fapt, cred că de-aia are iubită, să-i facă pe plac lu’ tac-su… Sunt unii care au iubite doar de faţadă… păcat… Mai mult, bănuiesc că Bogdan şi Dragoş se iubesc unul pe altul, dar au nevoie de ceva sau cineva să le deschidă ochii… [Evident, visam cu ochii deschişi.]
Robert: Nu cred. Tind să cred că Bogdan mă place, de exemplu, azi (după ce i-am zis ieri despre mine) m-a luat aşa. [A pus un braţ peste umerii mei, ca o semi-îmbrăţişare.]

***

Această discuţie a avut loc luna trecută… Este clar că bârfeam câţiva băieţi, dar ce contează, ne distram aşa. 😆

Bon, acum trec la ceea ce scriam acum câteva seri.

***

Incredibil! Azi e 29 noiembrie! Între orele 18 şi 19. Iar eu mă plictisesc, scriind gânduri pe foaia asta. Mă gândesc la tot felul de chestii: la pixurile din viaţa mea, la comedia la care tocmai m-am uitat, la Elendiar, la astrologie, evenimente care se leagă cu unele ce par a nu avea vreo legătură (tricky, not?). Toată bucuria de viaţă constă în a-ţi aminti cu plăcere cât mai multe lucruri. De exemplu, am constatat de ieri seară că mi-am pierdut un pix, dar nu mă supăr, fiindcă nu l-am cumpărat, ci l-am găsit în plină stradă, în Piaţa Unirii, în timp ce traversam o trecere de pietoni. Atunci m-am gândit cât de norocos pot să fiu, dacă am reuşit să văd un lucru pe care nimeni nu-l vedea. Chiar îmi părea rău pentru pix, nu voiam să fie călcat de o maşină, aşa că l-am luat cu drag, ca un cadou de la viaţă. Culmea, în aceeaşi săptămână (nu mai ţin minte dacă era în aceeaşi zi), am primit un alt pix de la unul care împărţea pixuri şi broşuri PNL, pe la Universitate, lângă gura de metrou din faţa Teatrului Naţional (ţin minte că era vineri, căci… a, ba nu, s-ar putea să fie altă zi, că nu mai ţin minte dacă era octombrie sau noiembrie, dar ştiu că a fost o zi călduroasă). În aceeaşi zi, am rugat o prietenă de-a mea să mă scape de broşură. Nu ştiu de ce mă bucur când îmi amintesc aceste lucruri, poate fiindcă mă fac să mă simt norocos, căci nu mă stresez cu pierderi, dacă se vor întâmpla. Să te bucuri de viaţă înseamnă a minimaliza neplăcerile (şi a maximaliza plăcerile – fără a fi neapărat în sens hedonist), fără a le ignora, pentru a putea avea o soluţie pentru acestea în viitor. Ce-mi place când aberez!

Dacă nu credeţi în bucuria de viaţă, înjuraţi-mă liniştiţi şi schimbaţi canalul… adică blogul, ce credeaţi? (Da, se vede că aveam de gând să scriu pe blog şi n-aveam nici cum, nici când.) Sincer, îmi place mai mult celălalt pix, dar fie ce-o fi…

Hat! Shep! Sut! Hat-shep-sut! Hatshepsut! Nu, nu citeam greu şi nu exersam numele, ci doar redau ce-mi vine în minte şi îmi place cum sună. Pentru cei care nu ştiu, eu stau într-o cameră de cămin, înghesuit cu alte două persoane, un cuplu de studenţi (fată şi băiat) la Politehnică… Deci pe-aici suntem total diferiţi, singurul lucru pe care-l am în comun cu ei e faptul că facem parte din specia umană. În rest, nimic… Of, am uitat să-i întreb pe colegii de facultate când e prima zi de vacanţă şi când începe şcoala după vacanţă. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să-mi fac cunoscute gândurile. Alţii le ţin pentru sine şi n-am nimic împotrivă.

M-am gândit (sau am visat cu ochii deschişi) la o grămadă de chestii, multe din ele s-au derulat în mintea mea prea rapid pentru a scrie măcar o parte din ele. Dar, de undeva, a apărut o mică fantezie perversă despre colegul de cameră, căruia îi voi spune Costin. Aşa, cum stăteam pe-aici, am văzut câţiva din amicii lui, care veneau în vizită la el, pentru proiecte sau cine ştie ce alt pretext. Unii veneau să se uite la iubita lui, o să-i zic Monica. Am văzut că amândoi sunt frumoşi, iar ea e vanitoasă şi îl ţine sub papuc pe Costin (citez pe cineva), făcându-i toate treburile casnice (că de, el e cam leneş, fac perechea perfectă). Aşa, revenind la chestia perversă (hi, hi, hi); alţii veneau să se uite la el… Ba mai mult, ochiul meu de vultur l-a surprins „în flagrant” pe unul din ei cum se uita la prohabul lui Costin, iar el nici n-a părut că se sesizează în vreun fel. „E clar”, mi-am zis, „îşi închipuie că homosexualii sunt o specie total diferită, aflată la mii de ani-lumină departe de lumea lui.” Aoleu, ce mi-a venit să-l izbesc de realitate, dar m-am abţinut, aşa cum fac în fiecare zi. Curios cum mă ştie lumea, m-am uitat pe harta lui şi m-am bucurat să văd că sunt şanse să fie măcar tolerant, căci nu-l văd în nici un fel să treacă în cealaltă tabără, nici măcar pe jumătate. Însă aştept momentul potrivit pentru a-l trezi la realitate, adică ultima zi în care-l văd vreodată (adică la sfârşitul anului universitar, dacă o să mă mut în altă cameră). Totuşi, şansele de a fi tolerant sunt serios puse în balanţă cu prejudecăţile pe care sigur le are (e Rac cu Ascendent în Capricorn, o combinaţie mai conservatoare ca asta rar găseşti).

Chestie interesantă: când scriam şi reciteam propoziţia „Aoleu, ce mi-a venit să-l izbesc de realitate”, mă gândeam la o scenă ce pare desprinsă dintr-o reclamă, în slow motion. Eram legat la ochi, aveam în mâini un ciocan şi cu acesta spărgeam un geam mare, totul pe un fundal întunecat; eram în maieu alb şi pantaloni negri. Alteori, văd o fată cu părul lung în locul meu, în aceeaşi scenă. Aşa mi-am reprezentat mental izbirea de realitate.

A, da, mi-a venit o idee neconvenţională. Dacă se poate, vreţi să-mi găsiţi o poreclă pentru facultate? Că mi s-a luat să fiu chemat Andrei, mai ales că am sesizat câţiva tizi de-ai mei prin facultate, ceea ce e cam derutant… Am nevoie de ceva unic, iar eXstatic sună cam aiurea în viaţa reală, deşi e OK în cea virtuală. Dacă vreţi, bine, dacă nu, la fel. 🙂

Aoleu, ce-mi place când scriu, mă simt plin de viaţă, simţeam că mor de plictiseală.

Nu vi se pare că metrosexual şi homosexual sună cam la fel? Zic aşa, fiindcă la ambele cuvinte, nu ştiu de ce, mă gândesc la o scenă parcă tăiată din videoclipul Madonnei, Ray of Light, fără să fie ea în prim-plan, ci doar peisaje urbane date la viteza maximă.

Yadda-yada! ADHD! Ce bine mă simt! Pot să scriu orice vreau, fără restricţii! Tocmai acum mi-a venit o imagine mentală, ca un gif: un copilaş blond, cu părul creţ, se uita în gol, în sus, visând la ceva, iar un norişor îşi făcea apariţia din căpşorul lui, luând forma unei mici păsări aurii… Asta, în timp ce stătea la măsuţa lui de scris, ţinea într-o mână un pix sau un stilou şi avea o foaie de hârtie, nu-mi dau seama dacă e goală sau a început un rând. Ce imagine adorabilă… De obicei, ce-mi vine în minte şi mă izbeşte poate fi interpretat ca un mesaj, totul e să ştii să-l descifrezi. Dacă ai citit Simbolurile Sabiene şi Profeţiile de la Celestine, ştii de ce dau importanţă imaginilor mentale.

Tocmai am făcut calendarul pentru decembrie 2007 si ianuarie 2008, ca să văd exact ce înseamnă „prima săptămână după vacanţă”, care este termenul de predare a unui eseu pentru disciplina aia numită Filosofia istoriei. Pur şi simplu nu pot uita ce nervi m-au încercat citindu-l pe Huntington, mai exact un fragment din cartea sa Ciocnirea civilizaţiilor, numit Viitorul civilizaţiilor. Am avut de făcut un rezumat al acestui fragment… Prima săptămână este de luni, 7 ianuarie, până duminică, 13 ianuarie… Ce porcărie, mă aşteptam să înceapă din 14… Am întrebat şi am aflat când se termină vacanţa de iarnă. Nervii aceia nu s-au datorat vreunei lacune cognitive, ci nepotrivirilor de opinie dintre mine şi autorul sus-numit. Cu unele lucruri am fost de acord, cu altele nu. În afară de asta, când vorbeşte despre Occident, se referă la Statele Unite şi Europa, cu accent pe primul continent şi a dat de înţeles (clar) că S.U.A. e cea importantă, fără de care Europa ar fi o peninsulă masivă neînsemnată (mă rog, am fost eu mai concis, ca să nu-l citez), lucru care mi-a creat două reacţii mental-emoţionale (cu sonoritatea redusă la zero): prima este un Cuuum?! prostesc, iar a doua este replica Hei, dar tu chiar crezi că Europa nu poate să fie mai puternică? La început m-am gândit că e un american naţionalist (îl cheamă Samuel Huntington şi am văzut că, în fragment, anul 1995 era pus în aceeaşi propoziţie cu Comisia Europeană, ceea ce m-a dus la concluzia că e un autor modern – în comparaţie cu majoritatea covârşitoare a celor morţi), apoi m-am gândit că, dacă e britanic, atunci e pro-american şi probabil emigrat pe-acolo, unde se simte mai important. [Am aflat mai multe despre el abia azi, pe Wiki. Am văzut că am avut ceva dreptate, dar când am văzut că e savant politic, m-am gândit: „Pe naiba!”] Dar zău că m-am gândit că ceea ce a scris el este tipica aroganţă americană… Câteva rânduri mai jos, văd că scrie că originea americanilor este europeană… Acum înţelegeţi de ce-l înjur, da? Şi aş mai avea de spus, dar nu vreau să vă plictisesc şi eu să mă enervez mai tare… Zău că nu ştiu pe cine ar trebui să mă enervez, de fapt: pe autor sau pe omul care mi l-a băgat în gât (a.k.a. profu’)? Normal că nu-mi plac americanii… Cui îi plac proştii infatuaţi? Mie nu, altora nu ştiu… Profu’ a reuşit performanţa de a mă enerva cerând, pe lângă eseu, şi toate rezumatele pe care se presupune că le-am făcut, dar mai am vreo patru-cinci… căci am rămas în urmă, tot căutând un loc în care să stau în Bucureşti pe timpul facultăţii. N-am nici o încheiere.