Viaţă nouă

Mă mut azi la Bucureşti. Rămân dator cu poveşti, daca le doriţi. Dacă nu, să-mi daţi comment.

Revenire

După două zile de peripeţii în Bucureşti, am ce povesti. Acum trebuie să mă culc, că sunt frânt, abia m-am întors de-acolo. E grav dacă scriu pe blog imediat ce am venit din alt oraş, deşi sunt obosit mort şi cu chef de somn?

Leapşă – Copilărie

Am primit-o de la Daniel Mihai şi Robert.

Trebuie să zic cu ce şi de-a ce m-am jucat în copilărie.
Ei bine, nu ţin minte mare lucru, decât că eram un singuratic… Mă jucam cu zeci, dacă nu chiar sute de jucării care se stricau în mâinile mele neîndemânatice sau răuvoitoare… Abia când am crescut ceva mai mult mă jucam cu ceilalţi copii, cu mingea, jocuri gen „vânătorul şi raţele”… deşi nu-mi plăcea când venea în viteză la mine… Apoi se întâmpla să joc de-a v-aţi ascunselea, eram când „căutător”, când „ascuns”…
Ţin minte o perioadă când leagănele erau preferatele mele şi mă dădeam din greu cu ele, îmi plăcea să fiu când sus, când jos. Cu cât mai sus, cu atât mai bine. Îmi imaginam că mă apropiam de cer. 🙂 Era aproape ca un zbor. S-a întâmplat o dată să fiu în Craiova şi acolo erau leagănele cele mai meseriaşe, mai ales în prezenţa unui băiat blond care se pricepea de minune să facă leagănele să se apropie de cer… cu fundu-n sus (mă refer la fundul leagănelor, desigur)! Era ameţitor… şi foarte bine… Cum am un văr care locuieşte în Craiova, s-a întâmplat să-l iau şi pe el la leagăne, dar când m-am dat cu el acolo, a început să plângă… Of, of, nu ştie ce sunt alea senzaţii tari! Dar la un moment dat am început să mă plictisesc de leagăne, fiindcă au început să mi se pară… nu ştiu cum, altfel decât ce vedeam înainte… Oricum, se poate considera schimbare de optică…
Mai erau şi jocurile pe care le făceau unii copii din cartier, pe care le jucam şi eu din când în când, eu fiind mereu mai retras ca ceilalţi, în special cele cu coarda… Nu mai ştiu cum se numeşte unul, dar era cu învârtirea corzii în jurul unuia şi ceilalţi trebuiau să facă nu ştiu ce chestii în jurul lui… n-am priceput niciodată jocul ăsta… la fel şi când unul stătea în genunchi şi ceilalţi se apropiau în cerc în jurul lui, îl atingeau cu arătătorul şi începeau să spună chestii pe care nu le înţelegeam… În astfel de ocazii mă retrăgeam, când vedeam ceva şi nu mă dumiream cum stătea treaba…

În rest, vizite la doctori şi psihologi… şi la şcoală… Acolo se întâmpla să mai alerg câte o colegă, în special cea de bancă, dar n-a fost nimic… până la sfârşitul clasei I s-a terminat deja cheful de joacă cu ceilalţi… Am descoperit jocurile electronice şi le jucam în disperare… Erau din acelea care se găsesc numai în străinătate pe vremea aceea şi se conectau la TV. Păpuşile îmi plăceau, cele mari nu eram sigur dacă-mi plăceau sau nu, iar maşinuţe îmi plăceau doar cele teleghidate… A, da, ţin minte o fază. Era o păpuşă roşcată călare pe o motocicletă şi îmi plăcea la nebunie. Dar nu era a mea, ci a altcuiva. Aşa că ăla, ca să-mi facă în ciudă, nu mi-o dădea deloc să mă joc cu ea, zicea că o s-o stric. Era un bătrânel! Ca să vezi… Şi nevastă-sa se tot ruga de el să mă lase cu păpuşa aceea. Dar na, acum au trecut toate…

Acum dau leapşa la câţiva: Deea, Aerian, Oblia, Dark Jade… şi cine mai vrea. 🙂

Vreau ceva

Şi ştiu ce vreau: să iau blogul cu mine oriunde, mai ales cu un laptop (acum, mai nou, văd că se spune notebook). Dar, atâta vreme cât ţin minte username-ul şi parola, pot să scriu şi dintr-o sală de net, deşi mă cam incomodează simpla idee de a scrie pe calculatorul altcuiva, mă face să mă simt slăbit din punctul de vedere al puterii, controlului… Mie îmi place să controlez, e adevărat, dar uneori merită să te laşi purtat de val din când în când… Tocmai m-am gândit să şterg history-ul din fiecare computer în care am accesat această pagină de scris a blogului meu, pentru orice eventualitate…

Cu câteva clipe înainte, îmi imaginam că sunt un fel de călător nebun(atic), care umblă cu un notebook după el, pentru a reda instant şi în scris impresiile pe care şi le-a făcut despre o anumită situaţie şi cu o cameră digitală pentru a reda imagistic câte un peisaj impresionant, cel puţin cu ochi subiectivi… Deocamdată vorbesc din lumea mea interioară…

Cam asta e ce-mi doresc. 🙂

Mă simt…

… transpersonal… O să-mi treacă. 🙂

Concurs – prima etapă

V-am zis că m-am înscris la un concurs. Am şi scris articolul pentru prima etapă. Sper că n-am scris chestii aiurea. 😀

Sunt foarte curios să văd ce părere aveţi. Dacă aveţi ceva de criticat, nu ezitaţi. Am recitit şi chiar am aberat, cel puţin în primele rânduri. Dar ăsta e felul meu de a fi: aburitor. 😆

O pasăre ardea pe pânză

Această poveste este extrasă din revista Paranormal, anul V, nr. 16.

***

Audiţia muzicală este un act deosebit de complex, ceea ce nu pare la prima vedere. A asculta o simfonie sau un anumit cântec nu înseamnă doar o contemplare pasivă a unor sonorităţi, ci devine un fel de activitate subtilă de compunere a unor figuri şi forme mentale. Din ritm şi bucuria sunetelor pot apărea imagini visate sau improvizate de noi…
Vreau să povestesc o experienţă proprie legată de asemenea momente.

Ascultam într-o bună zi (a fost într-adevăr bună acea zi!) Pasărea de foc a lui Stravinschi. La un moment dat, mi-a venit un gând (de la cine?). M-am întrebat cum ar arăta pasărea aceasta? Cum s-ar întrupa ea din focul în care dansează, cum s-ar alerga între ele jerbele flăcărilor roşii, zburând în chip de pasăre?

Şi, deodată, am simţit nevoia să scot din mine această imagine a dansului executat de flăcările-pasăre (sau Pasărea-flacără).

Am tăiat o bucată dintr-o pânză pe care o cumpărasem pentru a-mi cartona câteva cărţi, am luat nişte culori de tempera pe care le aveam în casă (eu nu ştiu să desenez, dar scrisesem cronică plastică la un ziar şi, probabil, cumpărasem acolo culori de dragul picturilor de care scrisesem).

Cu o cretă (!) am trasat doar câteva linii.

Nu ştiu ce începuse să se întâmple! Pe acea pânză netratată, culorile se aşterneau singure în interiorul formei schiţate!

Amestecam culorile direct pe pânza care îşi schimba nuanţele şi prindea viaţă. O pasăre ardea pe pânză… Nu o făcusem eu. Mâna mi se mişcase inconştient, dintr-o nevoie de exprimare a ceva ce se întâmpla în suflet sub mirajul muzicii şi cerea să iasă.

Cine îmi purta penelul? Cu cine din alte dimensiuni sau din trecutul meu mă împreunasem din nevoia de a concretiza muzica în forme şi culori?

Ştiam, simţeam că nu eu, cea prezentă, conduc pensula…

Apoi, „prietenul” din necunoscut mi-a adus în minte ideea că în lirica universală există nenumărate „păsări” şi aşa s-au născut, pe umilele mele bucăţi de pânză pentru cartonat cărţi, personaje ce zboară în poveşti. Pasărea mea de foc avea şi alte surori: Pasărea albastră, Pasărea măiastră, Pasărea paradisului, Pasărea de aur, Pasărea furtunii, Pasărea de apă, Pasărea Phoenix…

Au apărut aşa semiautomat 21 de tablouri pe care apoi le-am înrămat şi cu care am făcut câteva expoziţii. Două dintre tablouri au fost cumpărate de amatori americani, altele de autohtoni. Câteva le mai păstrez acasă. Ele tronează maiestuos pe un întreg perete.

Deşi au fost născute în 1979 pe o pânză nepreparată, cu amestecul de culori făcute direct pe pânză, au rămas la fel de strălucitoare şi astăzi, după 22 de ani, trimiţând – cu aceeaşi forţă a primei clipe – mesajul lor de bucurie şi optimism. De aceea, le şi folosesc uneori în tratamentul pe care îl aplic unor pacienţi cu stări depresive, tulburări energetice, melancolie etc.

Din muzică, imaginaţia plăsmuise o realitate virtuală. Sonorităţile compuseseră formele mentale imaginate.

După câţiva ani de la „naşterea” lor am încercat să „copiez” una dintre păsări. A fost imposibil. Efortul rămânea steril. „Prietenul” meu se pierduse în neştiutul din care apăruse…

Gabriela Floreta Bucur, psiholog reflexoterapeut