Un e-mail de-acum 2 ani

Nu stiu ce sa zic despre mine, ai observat ceva la mine? Daca nu, poate e din cauza ca n-am lasat sa se vada prea multe de la mine… sau poate nu ti-ai dat suficient cu interesul… Acum e 6:10 dimineata si aberez destul de aiurea pe-aici… Ceea ce voiam este dragoste… nu de la tine, ceea ce vreau de la cineva aflat la indepartare este doar comunicarea… Am citit undeva ca face bine sa vorbesti cu necunoscutii, macar ei nu te barfesc pe la colturi imediat ce afla ceva despre tine, fiindca nu ai cunostinte comune cu acesta si, prin urmare, nu trezeste nici un interes povestea unui necunoscut… Asa ca eu, fiind necunoscut, nu ti-am trezit deloc interesul… Era si normal… Sau, la fel de normal, tocmai fiindca eram necunoscut te-a interesat macar putin sa facem un schimb de e-mail-uri (cam slabute, recunosc) si ti-ai zis (probabil) de mine: „un mucos care nu stie ce vrea de la viata”… Nu ai fi chiar departe de adevar, fiindca in viata asta sunt multe aspecte neacoperite, in special din punct de vedere material… Da, material, nu inteleg lumea asta… Pe alte planuri (poate zici ca sunt visator, nu te-as condamna) eu cred ca pot sa inteleg destul de bine lumea… pot sa inteleg viata intr-un fel exclusiv intuitiv si inteleg diferite lucruri practice si materiale numai rational… Fiindca ratiunea si intuitia au rost ambele, numai ca nu stim sa le folosim si suntem foarte tentati sa credem ca ratiunea e potrivita ca stapana a vietii noastre… Nimic mai gresit…
Eu as zice ca intuitia este cea potrivita pentru viata, fiindca ea ne arata solutii la care nu ne-am fi gandit si se merita sa adaptam acele solutii in viata reala… In acelasi fel, intuitiv, daca ai incerca sa transformi o modalitate intuitiva intr-una logica ar iesi oarecum dezastruos… Teoria suna bine, sa facem bine sa ne urmam intuitia, dar practica ne va arata ca ne e frica sa ne urmam propriile impulsuri… De ce? Fiindca am fost invatati ca numai fiind rational poti obtine ceea ce-ti doresti… Intr-o lume fara alte planuri decat cele materiale, poate ar fi mers chestia asta… Dar lumea e mai mult decat materiala, ai observat? Ratiunea e buna ca sclava, intuitia e buna ca stapana… Cum? Asta e intrebarea ratiunii… Eu am renuntat sa pun aceasta, „cum?”, cand e vorba de viata… fiindca e mult prea complexa ca sa merite sa cauti la dinti calul de dar… Asa ca e mult mai bine sa urmezi intuitia… Oare tu urmezi mai mult ratiunea? Ca daca eu am gandire predominant intuitiva, cineva ar trage concluzia ca mi s-ar potrivi un partener cu gandire rationala… Nu as contrazice, numai ca pentru mine nu conteaza numai gandirea (oare tu esti Gemeni? eu sigur am Ascendentul in Gemeni), ci si personalitatea… Am avut o relatie cu o persoana foarte rationala, si am avut destul de multa incredere in aceasta… Bine, persoana este de sex masculin, dar uneori se comporta foarte efeminat… Si faza tare e ca mi-a spus odata ca uraste efeminatii si asa ma vede pe mine… Hm… A gasit si alte insulte cu care sa ma loveasca, mai ales fiindca era cam gelos pe o chestie… aveam ceva ce el nu avea, insa nu cred ca vreunul din noi nu-si dadea seama la momentul respectiv… totusi, n-am suportat sa ma faca „prost”… Eu zic ca el era cel prost, fiindca desi avea ratiune, nu a stiut cum s-o foloseasca in modul cel mai potrivit in cat mai multe situatii… De exemplu, intr-o relatie de dragoste ratiunea nu are ce cauta absolut deloc! In dragoste conteaza mai mult iubirea… Una e sa fii rational, alta e sa fii inteligent si alta e sa fii intelept… Rationalul nu e intotdeauna inteligent, insa cel inteligent stie ca nu toate lucrurile se rezolva cu ajutorul ratiunii, desi nu stie cum, prin urmare inteligentul nu are cum sa fie si intelept… Inteleptul poate fi si rational, si inteligent, stie cand sa foloseasca ratiunea si cand intuitia… Acum se vad inteligentele, nu? Si sunt doua feluri de memorie: cea faptica si cea psihica… 🙂 Cea psihica nu e cu totul OK, fiindca – daca ai tendinta de a nu uita intamplarile negative – te poate afecta… Insa cea faptica nu te poate afecta deloc… E memoria care stie sa redea fara ca omul sa fie afectat in vreun fel cu sentimente negative vizavi de un eveniment etichetat drept negativ… Ceea ce poate fi un blestem pentru unii poate fi o binecuvantare pentru altii…
Ideile bune sunt mai mereu date uitarii, fiindca par nebunesti…
Ai tot dreptul sa stergi e-mail-ul, insa daca ai ajuns la aceste cuvinte, insa ca ai avut rabdare (stiu ca stilul de viata in America de Nord e unul foarte grabit) si – prin urmare – iti sunt recunoscator… si tie, si sortii… fiindca eu cred ca nimic nu e intamplator, dar vezi… intuitia stie ca nimic nu e intamplator, insa ratiunea „vede” ca totul e haos… Multi au fost tentati sa se gandeasca la cea de-a doua varianta, fiindca multi vor o senzatie de siguranta si comoditate… multi se tem de schimbari, de necunoscut… si faza e ca acestea sunt cat se poate de naturale, sunt favorabile evolutiei… Intuitia intelege, ratiunea nu… Intuitia stie mult mai multe decat ratiunea, de aceea eu am mai multa incredere in intuitie decat in ratiune…
Prefer un partener care sa stie sa foloseasca cu intelepciune ratiunea si inteligenta care i-au fost oferite, dar si sa cunoasca intuitia si s-o accepte ca parte integranta si fireasca a naturii sale de om… Daca imi spui ca vreau un visator si ca nu esti tu acela, se prea poate… N-o sa te contrazic… Dar nu stiu cum poate cineva sa ajunga atat de departe fara sa viseze? Numai prin ambitie? Nu stiu ce sa zic… Ambitia distruge, creeaza monstri cu ratiune gresit folosita… Succesul poate fi cea mai mare ratare, daca decizi sa renunti la bucurii si la fericire pentru succesul material… Ne mai si miram de ce vedetele devin deprimate? Pai, e clar: au renuntat la cele mai bune lucruri din viata lor, fara sa stie, iar cand realizeaza, jelesc enorm pentru ceea ce au pierdut… Fiindca pierdera e absolut inestimabila… Cunosc cateva persoane publice si mi-a parut rau pentru tristetea lor, pentru pierderea lor… Nu am stiut cum sa le ajut, ce sfaturi sa le dau, fiindca e deja prea tarziu… Si-au facut-o cu mana lor, tot ei pot sa faca ceva, daca si-ar asculta inima… Sfaturile (cerute sau nu) isi pierd rostul cand cineva nu stie sau nu vrea sa le puna in aplicare… Cand sunt necerute, apare la suprafata dovada prostiei omenesti: de ce sa dai un sfat necerut, cand stii ca oricum n-o sa fie ascultat? Din speranta ca o sa fie ascultat? Mai mult din dorinta mintii de a face ceva, de a spune ceva… Eu n-am simtit o astfel de dorinta… Am stiut sa tac, asa reusesc sa ofer clipe de liniste si pace… 🙂 Acelea pot fi foarte obositoare, chiar daca la prima vedere nu sunt… De ce? Fiindca ne-am obisnuit ca mintea noastra sa fie tot timpul activa, tot timpul ocupata cu diverse chestii…. si uite asa nu mai apucam sa aprofundam chestii care chiar merita aprofundate si nu printr-o activitate febrila, ci prin calm, liniste si pace… Ai incercat vreodata sa-ti faci mintea sa taca? Incearca, e mult mai greu decat pare… Oamenii se gandesc la 101 lucruri pe minut… Cand au de-a face cu linistea, cu lipsa de activitate, imediat cauta ceva de facut… Ei nu pot accepta necunoscutul, le e frica de el… De ce sa se lase in deriva? Fiindca le e teama ca se vor izbi de ceva tare, puternic… Pai, daca ai radarul activ (intuitia) nu ai de ce sa te lovesti de lucruri puternice… Daca, totusi, s-a intamplat sa te lovesti de ele, gandeste-te ca nimic nu e fara rost… poate maruntisurile pe care le ignori au si ele valoarea lor… Poate stii chestia asta deja si zambesti la ceea ce scriu, la aberatia mea…
Dar de ce nu ma opresc, desi ma dor mainile de-atata tastat? Sa-ti spun o chestie: eu am fost 100% spontan cand am scris aceste lucruri, se poate sa fi debitat prostii (in viziunea mintii rationale), dar intuitia ta ce-ti spune? Ti-ai ascultat vreodata intuitia?

Am scris toate aceste lucruri intr-o stare de semi-transa… Oare ce o sa urmeze, cu ce e-mail o sa te stresez? 🙂

***

Data e-mail-ului: 27 februarie 2007. Deci dinainte să fac acest blog.

Tipul meu ideal

Este curajos, puternic, sincer şi înţelegător. Nu neapărat în ordinea asta.

Ca bonus, ar fi blond… dar nu în sensul pe care-l dau bancurile acelea idioate, ci în sens strict fizic.

Retrospectivă

Aş vrea să vă uitaţi la acest post. 🙂 E unul din preferatele mele.

Angajament

Iată singurul angajament pe care îţi voi cere să îl faci în această carte:

Eu, ___________________________________________, mă angajez să ascult vocea inspiraţiei şi să trăiesc o viaţă plină de inspiraţie.

Făcând (şi respectând) acest unic angajament, viaţa ta se va schimba pe veci. Succesul obţinut fără efort şi toate lucrurile bune te vor urmări şi, uneori, s-ar putea să ţi se pară că întregul Univers conspiră spre binele tău.
Unde te va duce inspiraţia? Habar nu am. Dar faptul că o vei asculta în fiecare zi şi că vei afla va deveni cea mai mare bucurie din viaţa ta.
Aş dori să închei această secţiune a cărţii cu vorbele lui W.H. Murray, autorul volumului „The Scottish Himalayan Expedition”:

„Până când faci un angajament, există ezitare, posibilitatea de a te retrage, ineficienţă constantă. În privinţa tuturor actelor de iniţiativă şi de creaţie, există un adevăr elementar a cărui ignorare ucide nenumărate idei şi planuri splendide: acela că în clipa în care îţi iei un angajament faţă de tine însuţi, Providenţa mută şi ea.
Tot felul de lucruri au loc pentru a te ajuta, lucruri care altfel nu s-ar fi întâmplat. Un întreg şir de evenimente izvorăşte din această decizie, provocând în favoarea ta tot felul de întâmplări şi întâlniri neprevăzute, de ajutor concret despre care nimeni nu ar putea visa că i-ar ieşi în cale.
Am căpătat un mare respect pentru unul dintre distihurile lui Goethe:

«Orice poţi sau visezi să faci, începe.
Curajul conţine geniu, putere şi magie.»”

Extras din cartea Poţi avea tot ce îţi doreşti, de Michael Neill, editura Amaltea.

O cameră în Rai

Într-o zi, un om a ajuns în Rai, aşa cum se întâmplă adesea. La sosire, a fost întâmpinat de un grup de îngeri şi i-au fost prezentate toate minunile Raiului. În cursul plimbării, omul a observat că exista o cameră pe lângă care îngerii pluteau iute de fiecare dată când ajungeau la ea.
– Ce este în camera aceasta? a întrebat omul.
Îngerii s-au uitat unul la altul, ca şi cum s-ar fi temut de întrebare. În cele din urmă, unul dintre ei a făcut un pas înainte şi a spus cu blândeţe:
– Nu avem voie să te împiedicăm să intri, dar, te rog, crede-ne, nu vrei să intri acolo.
Omul începu să se gândească la ce s-ar fi putut găsi în acea cameră. Ce ar fi putut fi atât de oribil, încât îngerii ar fi vrut să ascundă? Omul ştia că, probabil, ar fi trebuit să îi asculte, dar îi era greu să reziste tentaţiei.
„Până la urmă”, se gândi acesta, „sunt un om.”
Mergând încet spre încăpere, omul se simţi cuprins de spaimă şi se întrebă ce grozăvii ar fi putut să iasă la iveală. Dar, de fapt, camera era plină cu cele mai frumoase lucruri din câte ţi-ai fi putut imagina: o casă minunată, lucruri drăguţe, înţelepciune, o familie fericită, prieteni iubitori şi bogăţii nemăsurate.
Cu ochii măriţi de uimire, omul se întoarse spre îngeri.
– Dar de ce n-aţi vrut să intru? Camera este plină cu cele mai frumoase lucruri din câte am văzut vreodată!
Îngerii schimbară priviri întristate între ei, apoi se uitară iar la om.
– Acestea sunt toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le ai pe Pământ, dar nu ai crezut niciodată că le-ai putea avea.

Extras din cartea Poţi avea tot ce îţi doreşti, de Michael Neill, editura Amaltea

Leapşă – Cel mai mişto cadou

Leapşa am primit-o de la Irina.

Din punctul meu de vedere, cel mai mişto cadou e cel pe care-l consideram imposibil… Şi Luana mi-a zis că o să-mi dea un super cadou de ziua mea… O excursie dus-întors România-Elveţia, cu avionul… Destinaţia: familia cea simpatică de care am povestit în alte epistole bloggeristice pe-aici (indiciu: „Povestea vieţii mele patetice”)… Partea naşpa este că Elveţia preferă să joace cartea neutralităţii chiar şi în privinţa aderării, astfel încât o să am nevoie de paşaport, dar ce mai contează formalităţile. 🙂 Se rezolvă toate. De fapt, nici nu m-ar deranja să nu primesc nimic, intenţia în sine e minunată! E frumos să visezi, mai ales când ştii că visele pot fi atinse, cu ceva efort… Şi mai mişto la acest cadou este că e în viitorul apropiat. 🙂 Nu m-ar deranja să fie ceva mai depărtat, având în vedere că sesiunea bate la uşă împotriva voinţei mele (fac o mutră acră)… Chiar şi aşa, tot cred că se poate. 🙂

Leapşa o dau mai departe… lui Netics, Medeea, DarkQ, Denisuca şi Lovingvama… şi cine mai vrea… 🙂

Tăcerea lui Dumnezeu

O veche legendă norvegiană povesteşte despre un om pe nume Haakon, care privea mereu imaginea lui Christos răstignit. Crucea era foarte veche şi acolo veneau mulţi oameni să se roage cu evlavie. Mulţi veneau aici pentru a cere câte o minune.
Într-o zi, şi Haakon s-a gândit să ceară o favoare. Împins de un sentiment generos, a îngenuncheat în faţa crucii şi a spus:
– Doamne, vreau să fiu în locul Tău. Lasă-mă să stau în locul Tău pe cruce.
Şi rămase cu privirea aţintită asupra crucii, parcă aşteptând un răspuns.

Domnul vorbi, iar vorbele Lui căzură din înalt şoptitoare, dar ferme.
– Fiule, îţi voi îndeplini dorinţa, dar cu o condiţie.
– Care, Doamne? întrebă Haakon. Este o condiţie greu de îndeplinit? Sunt dispus să mi-o asum şi, cu ajutorul Tău, Doamne, voi reuşi.
– Ascultă… Orice ar fi să se întâmple şi orice ar fi să vezi, trebuie să păstrezi tăcere pentru totdeauna.
Haakon răspunse:
– Îţi promit, Doamne!
Şi schimbul se făcu.

Nimeni nu observă schimbarea. Nimeni nu-l recunoscu pe Haakon bătut în cuie pe cruce. Între timp, Domnul ţinea locul lui Haakon. Şi pentru mult timp fu astfel şi nimeni nu observa nimic.

Dar, într-o zi, veni un om bogat şi, după ce se rugă, plecă uitându-şi portofelul lângă cruce. Haakon văzu şi tăcu.
Nu spuse nimic nici când un sărac veni câteva ore mai târziu şi fură portofelul uitat de bogătaş.
Şi nu spuse nimic nici când un băiat veni să se roage pentru binecuvântare înainte de a face o lungă călătorie.

Dar, în acel moment, se întoarse bogătaşul în căutarea portofelului. Fără să stea pe gânduri, bănui că băiatul furase portofelul. Bogătaşul se apropie de băiat şi-i spuse furios:
– Dă-mi înapoi portofelul pe care mi l-ai furat!
Tânărul replică surprins:
– Eu nu am furat nici un portofel!
– Nu minţi şi dă-mi-l înapoi imediat!
– Vă repet că nu am luat nici un portofel! răspunse băiatul.
Bogătaşul furios începu să-l lovească pe tânăr. Atunci se auzi o voce puternică:
– Opreşte-te!
Bogătaşul privi în sus şi văzu că imaginea de pe cruce îi vorbise. Haakon, care nu mai putuse păstra tăcerea, striga apărându-l pe tănâr şi acuzându-l pe bogătaş pentru falsele învinuiri pe care i le aducea. Acesta rămase uimit şi ieşi din locul de rugăciune. Tânărul pleca, de asemenea, fiindcă se grăbea să plece în călătorie.

Când cei doi plecaseră, Christos îi spuse credinciosului:
– Coboară de pe cruce. Nu poţi să-mi ocupi locul. Nu ai fost în stare să păstrezi tăcerea.
– Dar, Doamne, spuse Haakon, cum puteam să permit o asemenea nedreptate?
Christos continua să vorbească:
– Tu nu ştiai că a fost bine ca bogătaşul să piardă portofelul, fiindcă avea în el banii pentru a cumpăra virginitatea unei tinere. În schimb, săracul avea nevoie de banii aceia şi a fost foarte bine că i-a luat. Iar băiatului i-a prins bine bătaia primită, fiindcă din cauza rănilor nu a mai putut pleca în acea călătorie… pentru că doar acum câteva minute s-a scufundat vaporul cu care ar fi trebuit să plece… Tu nu ştiai nimic. Eu, da. De aceea tac.
Şi Domnul se afundă din nou în tăcere.

De multe ori ne întrebăm: De ce Dumnezeu nu ne răspunde? De ce Dumnezeu păstrează tăcerea? Mulţi şi-ar dori ca Dumnezeu să le răspundă ceea ce doresc ei sa audă… Dar nu este aşa. Dumnezeu ne răspunde chiar prin tăcere!

Trebuie să învăţăm să ascultăm. Tăcerea Lui divină este menită să ne spună, fără cuvinte, că El ştie ce face. Şi, în tăcerea Sa, ne spune cu iubire:

„Ai încredere în mine. Ştiu bine ce am de făcut!”

Sursa.