De la 2009 la 1999

Mă uitam la lista mea de filme văzute din contul meu de pe imdb.com şi mă tot uitam cum e aranjată pe ani, iar când am ajuns la filmele anilor 1990, mi-am dat seama cât de melancolic pot să fiu când mă apucă amintirile dintr-o dată, gândindu-mă cât de dor mi-e de aceşti ani… Filmele sunt faine, dar amintirile sunt nepreţuite.

Anii 1990 reprezintă copilăria şi ce am trăit atunci. Reprezintă lipsa grijilor şi un viitor optimist. Reprezintă multă muzică şi multă culoare. Reprezintă libertate şi progres. Reprezintă multe lucruri, dacă mă întrebaţi…

Iar eu stau aici şi rumeg impresiile mele de-atunci. Mă întreb câteodată, de parc-aş fi un moş, cum de trece timpul aşa de repede. Îmi amintesc cum mă lăsam furat de mirajul noului pe care-l arăta anul 2000, dar nu şi de isteria mass-mediei dată de virusul Y2K care promitea sfârşitul erei electronice. În caz că aţi uitat de acel virus, ăla e „responsabil” pentru averile făcute rapid de către unii informaticieni şi „profeţi” ai sfârşitului lumii. A, nu ştiţi nimic acum, fiindcă unii dintre voi s-ar putea să nege că s-au lăsat păcăliţi atât de uşor. Aţi uitat şi de „profesorul” Hrâncu (sau cum naiba îl chema) care prezicea un cutremur cu multă convingere? A nu se confunda cu inginerul Istrate, care chiar ştie meserie. Oricum, el a reuşit să stârnească isteria românească legată de un „iminent cutremur care va veni cât de curând”.

Aţi văzut cât de uşor pot fi păcăliţi oamenii? E clar de ce: fiindcă ei nu se obosesc nici cât negru sub unghie să facă verificări elementare pentru a confirma sau infirma diverse informaţii. Odată cu internetul, am intrat într-o viteză de neoprit, unde nu mai putem digera diferite informaţii venite din mai multe surse, zicându-ne că, dacă trei oameni spun acelaşi lucru, atunci acel lucru trebuie să fie adevărat. Nu, oameni buni, nu, chiar deloc. Sursele acelea e posibil să fie la fel de credule ca voi, şi atunci ce vă faceţi? Trebuie să fiţi sceptici, asta e o chestie atât de mică şi atât de salvatoare de psihic, încât oamenii nici măcar n-o iau în considerare când primesc informaţii care li se par lor că-i privesc direct…

Pare absurd ce zic? Nu e numai absurd, dar e cât se poate de real. Asta ar trebui să vă pună pe gânduri. Cine ştie câte ştiri mai sunt îngurgitate la ora asta fără prisma spiritului critic? Câţi oameni pică în capcanele escrocilor din cauza simplului fapt că nu fac verificări? Mulţi, îngrozitor de mulţi.

Ai fi crezut că am evoluat în aceşti ani. Nu, am rămas aceiaşi naivi dintotdeauna. Îmi pare rău să văd asta ca pe o stagnare în locul unui progres…

Vechituri scrise

Ca de obicei, scriu ce am scris pe foi… 🙂

***

Chitara – zdrăngăneală de visător… În momentul acesta (undeva în noiembrie) nu mă încearcă nici o profunzime a gândirii… Există mai multe feluri de realitate: cea pasivă (când noi facem lucrurile să se întâmple), cea activă (când noi ne lăsăm în voia întâmplării), cea liniară (când ştim ce va urma), cea turbulentă (când e plină de neprevăzut). Până acum, am „vorbit” de realitatea exterioară. Mai este şi cea interioară, care o influenţează considerabil pe cea exterioară şi, cu toate acestea, nimeni nu-şi dă seama de aceste lucruri. Chiar şi realitatea interioară poate fi clasificată astfel: cea conştientă (gândurile, năzuinţele, ţelurile, idealurile etc.) şi cea inconştientă (visele pe care le avem în timpul somnului), care poate fi influenţată de partea conştientă şi, în acelaşi timp, s-o influenţeze. De aici putem trage concluzia că realitatea interioară conştientă, în parte şi cea inconştientă, este cea mai mare putere oferită omului… şi atât de necunoscută… Pentru că (nu-i aşa?) partea inconştientă are legătură directă cu subconştientul, care este legătura noastră cu Dumnezeu…

M-ai văzut pe un câmp necunoscut, niciunul din noi nu ştia ce să facă. Tu ai luat iniţiativa de a vorbi cu mine, fiindcă restul lumii a dispărut şi am apărut eu, ai simţit ceva. Nu ştiu la ce te gândeşti, pot doar să bănuiesc. Chiar şi aşa, nu îndrăznesc să zic ce bănuiesc, fiindcă sunt conştient că s-ar putea să fie numai gândurile mele, nu şi ale tale, iar eu n-aş vrea să fiu greşit înţeles. Nimic nu e întâmplător, multă lume simte asta. Dar nimeni nu ştie cum să interpreteze coincidenţele care-i apar în cale, fiindcă n-am fost învăţaţi cu semnificaţiile acestor întâmplări ce ne atrag atenţia în mod deosebit. Şi uite aşa pierdem o grămadă de ocazii interesante, irosindu-ne viaţa fără să ştim cu ce am greşit. Şi atunci, de ce să nu acceptăm orice ajutor sau lecţie pentru a învăţa acele semnificaţii? Fiindcă raţiunea spune că e imposibil ca hazardul să fie atât de ordonat… Zău? Uitaţi-vă la Univers, câtă ordine conţine… Şi doar s-a născut din explozia unui atom! Vă daţi seama? Explozia care duce la ordine! Ce paradox mai mare ca acesta veţi găsi? Fiţi atenţi la orice întâmplare din viaţa voastră, s-ar putea să aibă semnificaţii mai profunde decât vă închipuiţi. Simplul fapt de a informa pe cineva în legătură cu ceva poate schimba nespus de multe lucruri. Sunteţi mai importanţi decât credeţi. Şi doar toţi suntem făcuţi din stele (Universul s-a născut dintr-un atom, deci e posibil ca fiecare atom să aibă Universul lui, la propriu)…

Gânduri, gânduri. Îmi place să aberez. De-asta sunt la filosofie, să aberez la greu. :))) Eu sunt gay şi îi invidiez pe bisexuali. Cred că şi ceilalţi gay îi invidiază pe bi, dar nu vor să recunoască asta, ba chiar îi critică şi îi etichetează drept „târfe masculine” sau ceva de acest gen. Este extraordinar cum le place românilor să judece şi să pună etichete înainte să cunoască situaţia cu totul… Toţi mergem pe principiul „eu am dreptate, tu nu” şi în graba asta haotică uităm să fim umani şi să-i vedem pe ceilalţi ca pe oameni, nu ca pe categorii… sau standarde… Dar ce să facem? Eu aş propune schimbarea atitudinii fiecăruia, dar se pare că spiritul de turmă e prezent pretutindeni, nimeni nu îndrăzneşte să gândească de capul lui, de teamă că o să fie etichetat drept „prost” şi atunci preferă să copieze mentalitatea altora, în speranţa acceptării persoanei lor de către ceilalţi… Jenant, îmi bag picioarele în aşa-numita comunitate omenească… că o fi cartier, oraş, nu mai contează, toţi suntem absorbiţi de problemele altora (!) în loc să ne preocupe mai mult ale noastre… Ce să zic… Cred că şi eu fac cam aşa, în acest moment, dar deocamdată mă mulţumesc cu o descărcare literară…

Priviri, priviri… unele galeşe, altele curioase. Să sperăm că nu voi întâlni şi una ostilă. Nici nu cred că o să am timp de aşa ceva. Cred că o să ignor, nu ştiu. Dacă le spun oamenilor să se ferească de Hare Krishna, oare ce vor face? Oare cum trăiesc oamenii cu sindromul Tourette? Ce se întâmplă cu cei idealişti, spirituali, aflaţi în confruntare cu cei materialişti? Contradicţiile sunt una şi aceeaşi, nu? În acest caz, lupta n-are rost…

Cineva a spus că raţiunea e o formă de tortură. Se pare că e una psihologică… Duhule din lampă, unde eşti? Vreau să fiu un geniu! O superputere a minţii omeneşti!

23 noiembrie, vineri. De-abia aştept să plec acasăăăă…….. Nu te mai chinui cu gânduri negre din trecut, acum eşti altfel, ţine minte asta! De ce te chinui? Nu ştiu! Ce fain e să ai un laptop, dar parcă e şi mai fain să mergi în Elveţia, ţara ta preferată… să revezi familia aceea care ţi-a făcut viaţa atât de frumoasă… Să revezi Alpii parcă e şi mai bine, să-ţi aduci aminte de tine când erai copil… Frumoasă, dulce copilărie… Lumea scrie cu spor la curs, eu îmi scriu gândurile aiurea… 😐 Se vede că s-a schimbat ceva, nu-i aşa? Dar observ că sunt prea schimbat ca să revin la starea iniţială… Parcă intuiţia îmi şopteşte să-mi schimb scrisul, nu ştiu de ce. Dar o ascult, căci e bună, de câte ori am ascultat-o mi s-a întâmplat ceva bun de fiecare dată. 🙂 După ce se termină cursul, plec acasă, dar voi încerca să aranjez ca luni să am cursurile xeroxate; sau mai bine marţi? O să văd. Acum mă gândesc la un nume: Bambino. Voi căuta pe Internet semnificaţia acestuia. [Azi am găsit-o aici.] Sensibilitatea e high la mine, cred că se vede asta. Sunt maleabil, schimbător şi mă mândresc cu asta, chiar dacă e o chestie prostească să mă mândresc, când sunt un om modest în mare parte (a personalităţii sau a timpului, nu sunt sigur). Se pare că o cunoaştere autentică se obţine după ce reuşeşti să cunoşti ideile mari ce au marcat istoria. Dar e numai o presupunere. De ce începi unele propoziţii cu „dar”? Nu ştiu. Ai o voce interioară? Da, un daimon. Pe tine! Credeai că nu ştiu? Tu ce-ai vrea? Ciudată întrebare; nu cred că e pe vrute, e pe bune! Înţeleg. Propedeutica se pare că e strâns legată de idei… Este extraordinar faptul că, dintre toate materiile, asta e singura despre care nu sunt sigur despre ce e vorba…

***

Asta e cam tot ce am scris în noiembrie, pe lângă postul anterior… Data viitoare, ce am scris în decembrie… 🙂