Arhive blog

O altă listă de filme

Prima listă este aici.

A doua este a filmelor văzute şi notate de mine… Mă oftică doar că nu există zecimale, ca să pot da un 8,5, de exemplu. Totuşi rotunjesc la 8. Lista aceea este aici, cu filmele în ordine cronologică, cele mai vechi fiind pe prima pagină. Dacă doriţi să vedeţi la ce filme am pus 9 şi 10 (care sunt cele recomandate), daţi click de două ori pe Highest, deasupra coloanei cu note, la fiecare click va trebui să aşteptaţi ca pagina să se încarce.

Vizionare plăcută. 🙂 În acest moment, sunt 447 de titluri.

Anunțuri

De la 2009 la 1999

Mă uitam la lista mea de filme văzute din contul meu de pe imdb.com şi mă tot uitam cum e aranjată pe ani, iar când am ajuns la filmele anilor 1990, mi-am dat seama cât de melancolic pot să fiu când mă apucă amintirile dintr-o dată, gândindu-mă cât de dor mi-e de aceşti ani… Filmele sunt faine, dar amintirile sunt nepreţuite.

Anii 1990 reprezintă copilăria şi ce am trăit atunci. Reprezintă lipsa grijilor şi un viitor optimist. Reprezintă multă muzică şi multă culoare. Reprezintă libertate şi progres. Reprezintă multe lucruri, dacă mă întrebaţi…

Iar eu stau aici şi rumeg impresiile mele de-atunci. Mă întreb câteodată, de parc-aş fi un moş, cum de trece timpul aşa de repede. Îmi amintesc cum mă lăsam furat de mirajul noului pe care-l arăta anul 2000, dar nu şi de isteria mass-mediei dată de virusul Y2K care promitea sfârşitul erei electronice. În caz că aţi uitat de acel virus, ăla e „responsabil” pentru averile făcute rapid de către unii informaticieni şi „profeţi” ai sfârşitului lumii. A, nu ştiţi nimic acum, fiindcă unii dintre voi s-ar putea să nege că s-au lăsat păcăliţi atât de uşor. Aţi uitat şi de „profesorul” Hrâncu (sau cum naiba îl chema) care prezicea un cutremur cu multă convingere? A nu se confunda cu inginerul Istrate, care chiar ştie meserie. Oricum, el a reuşit să stârnească isteria românească legată de un „iminent cutremur care va veni cât de curând”.

Aţi văzut cât de uşor pot fi păcăliţi oamenii? E clar de ce: fiindcă ei nu se obosesc nici cât negru sub unghie să facă verificări elementare pentru a confirma sau infirma diverse informaţii. Odată cu internetul, am intrat într-o viteză de neoprit, unde nu mai putem digera diferite informaţii venite din mai multe surse, zicându-ne că, dacă trei oameni spun acelaşi lucru, atunci acel lucru trebuie să fie adevărat. Nu, oameni buni, nu, chiar deloc. Sursele acelea e posibil să fie la fel de credule ca voi, şi atunci ce vă faceţi? Trebuie să fiţi sceptici, asta e o chestie atât de mică şi atât de salvatoare de psihic, încât oamenii nici măcar n-o iau în considerare când primesc informaţii care li se par lor că-i privesc direct…

Pare absurd ce zic? Nu e numai absurd, dar e cât se poate de real. Asta ar trebui să vă pună pe gânduri. Cine ştie câte ştiri mai sunt îngurgitate la ora asta fără prisma spiritului critic? Câţi oameni pică în capcanele escrocilor din cauza simplului fapt că nu fac verificări? Mulţi, îngrozitor de mulţi.

Ai fi crezut că am evoluat în aceşti ani. Nu, am rămas aceiaşi naivi dintotdeauna. Îmi pare rău să văd asta ca pe o stagnare în locul unui progres…

Alte chestii

Ieri a venit sora mea, sper că duminică o să mă scape de căţea de-fi-ni-tiv! Şi gata cu dog-sitting-ul! 😀 Pot să fac ce vreau toată ziua…

M-am uitat peste noapte la două filme. Primul e suedez, n-am reuşit să-i ţin minte titlul, dar am link-ul aici… În engleză, îi zice Let the Right One In… Al doilea este bazat pe o poveste adevărată, Changeling. Am văzut pe Wikipedia ce înseamnă acest cuvânt… Foarte sugestiv titlul, după părerea mea.

Şi am văzut un video frumos… făcut dintr-un gest romantic.

Mulholland Drive

Este un film scris şi regizat de David Lynch, creatorul faimosului Twin Peaks (am observat că are nota cea mai mare pe care am văzut-o pe IMDb.com de când frecventez acest site, ceea ce e impresionant), suficient cât să aprindă curiozitatea asupra unui nou mister ce abia aşteaptă să dea pe spate. 🙂

În film, este vorba despre o actriţă care încearcă să-şi facă un drum în Hollywood, însă lucrurile iau o turnură cu totul neaşteptată, astfel încât te întrebi care e visul şi care e realitatea? Ca să nu fiţi total derutaţi, cum au păţit unii, printre care şi eu, vă dau nişte indicii pe care le-am găsit aici:

Contained within the original DVD release is a card titled „David Lynch’s 10 Clues to Unlocking This Thriller”. The clues are:

1. Pay particular attention in the beginning of the film: At least two clues are revealed before the credits.
2. Notice appearances of the red lampshade.
3. Can you hear the title of the film that Adam Kesher is auditioning actresses for? Is it mentioned again?
4. An accident is a terrible event – notice the location of the accident.
5. Who gives a key, and why?
6. Notice the robe, the ashtray, the coffee cup.
7. What is felt, realized, and gathered at the Club Silencio?
8. Did talent alone help Camilla?
9. Note the occurrences surrounding the man behind Winkie’s.
10. Where is Aunt Ruth?

Am vrut să vă dau şi câteva capturi, dar am avut probleme cu vizualizarea lor pe blog, nu ştiu de ce. În orice caz, i-am dat filmului nota 9.

Obsesia „Citizen Kane”

O să vă arăt toate screenshot-urile făcute de la acest film. 😀 Mă rog, nu toate… Am făcut 19 capturi, dar mă mulţumesc să vă arăt doar 14. Daţi click pe ce poze vreţi, pentru a se mări.

Din nou filme

Am tăiat din listă următoarele (din nou, ordinea chiar nu contează):

Am văzut şi filme care nu erau pe listă:

Erau mai multe, însă am trecut doar cele care consider că merită menţionate. O să vorbesc acum despre o parte din ele.

Cel mai bun dintre toate este Citizen Kane… Da, ştiu că o să fie reacţii la ce zic, dar nu mă răzgândesc. Hotărât lucru, cel mai bun film din ambele liste este Citizen Kane. Are de toate. 🙂 Nici nu ştiu cum să-l descriu în termeni cât mai potriviţi. A avut un imens impact asupra tuturor generaţiilor care au avut norocul să-l vadă. Cel puţin o prietenă de-a mea, când i-am pomenit titlul acestui film, a zis că a marcat-o atât de tare în adolescenţă, încât vrea să uite de el. Iar eu i-am zis în genul „Ce păcat, că am o obsesie pentru el”. Da, aşa era pentru o lună şi ceva… chiar două, nu mai ţin minte cât timp. Merită, mie mi s-a părut că fiecare cadru are semnificaţii mai adânci decât la prima vedere… De exemplu, am realizat din prima semnificaţia secvenţei care arată micul dejun cu prima soţie… Dar uite că am citit pe forumul IMDb.com ce mi-a scăpat (multe mi-au scăpat, deh, dau doar un exemplu): mama lui Kane era mai mereu în prim plan, ceea ce însemna că avea putere asupra tuturor, mai ales asupra fiului ei, care era aproape mereu pe ultimul plan. Era evidentă acea putere, dar regizorul n-a făcut decât s-o sublinieze frumos. 🙂 Care regizor este şi actorul principal în film, Orson Welles

Schindler’s List şi The Pianist au ca punct comun povestea Holocaustului, privită din unghiul victimelor [supravieţuitoare] ale acestuia (şi longevive), fiecare din ele având un unghi propriu, fără a se contrazice cu nimic. De fapt, se completează. Dar ce mă deranjează (puţin) este că se concentrează exclusiv asupra evreilor… Mă rog, doar The Pianist a arătat ce neajunsuri poate provoca handicapul fizic în timpul regimului nazist (o singură scenă, cea cu scaunul cu rotile), însă nici un film nu arată ce se întâmplă şi altor minorităţi. Ţin minte unul, din păcate nu-i ştiu titlul, în care arăta uciderea unei rome, proaspătă mămică, ai cărui bebeluşi au fost luaţi pentru nişte experimente nebuneşti… Bineînţeles, se fac multe astfel de filme pentru a nu fi repetate greşelile trecutului, aşa spun ceilalţi. Totuşi, se fac cam prea multe, am impresia… Ca şi cum trecutul este rechemat ca să-i bântuie pe unii… în timp ce alţii, care nu cunosc suferinţa şi nici greutăţile vieţii, pot chiar să râdă de acele scene în care moartea violentă este înfăţişată în fel şi chip. Vă întrebaţi cum e posibil aşa ceva? Aşa e, şi eu m-am întrebat. Dar asta am văzut pe forumul mai sus menţionat… Unor puşti americani chiar li se par amuzante scenele de moarte… Sau nu li se par amuzante, ci şocante, iar râsul e reacţia acestora la acel şoc… Eu am rămas distant emoţional…
Apropo, găsesc oarecum ironic faptul că toată chestia cu rasa ariană a pornit de la indieni, ce stau la baza (genealogică a) romilor de pretutindeni…
Bent e un alt film despre Holocaust, dar se concentrează în jurul unui bărbat, căruia nazismul i-a omorât doi iubiţi, pe rând. După ce a murit cel de-al doilea, s-a sinucis în lagăr. De ce vreau să menţionez acest film? De obicei nu menţionez filme gay, adevărat, dar acesta a avut o singură parte ce mi s-a părut cu adevărat originală: am văzut cum se poate face dragoste fără contact fizic…

Lord of the Rings, The Mists of Avalon şi Stardust sunt filme cu multă fantezie, care m-au binedispus. Dacă vă plac basmele, acestea sunt perfecte. 🙂

Despre cele tăiate din lista principală voi scrie data viitoare.

Ce păcat…

… de blog şi de faptul că de multe ori nu prea am inspiraţie sau timp să mă ocup de el. Dacă e deja a „n”-a oară când vedeţi că mă plâng de asta, daţi vina pe mine sau pe circumstanţe, după preferinţe sau gusturi.

Vreau doar să „raportez” că am mai tăiat din listă alte trei filme: Angels in America, Adaptation şi The I Inside.

Angels in America: Fain, dom’le, al naibii de fain… Merită să-ţi strici ochii numai pentru Meryl Streep jucând roluri multiple (ba chiar e singura actriţă dintre toţi actorii din miniserie care joacă rol masculin, pe lângă celelalte roluri feminine şi diverse…) cu o graţie de netrecut cu vederea… M-a uimit, pur şi simplu… Oricum, acest film debordează de imaginaţie (deh, efectele speciale sunt chiar speciale, deşi se ghiceşte destul de uşor cum sunt unele făcute, but that’s not the point, ci faptul că era iniţial piesă de teatru), iar acesta e alt motiv pentru care l-am vizionat… Poveşti paralele care ajung să se termine într-un punct (comun) deja e răsuflată, dar folosită cu măiestrie (cum altfel?)… Prea multe paranteze, mintea mea umblă aiurea, dar cam aşa e şi filmul, cu multe paranteze şi cu hoinăreală prin desişul desfăşurării pe mai multe planuri… E distractiv dacă vrei chiar să participi la film ca simplu spectator cu atenţia trează, îndreptată atât spre detalii, cât şi spre imaginea de ansamblu… Şi acţiunea filmului se desfăşoară în anul 1985, cu câteva luni înainte să mă nasc… E pur şi simplu un film adorabil… Îi dau nota 10…

Adaptation: Începe ca un documentar, pe parcurs apare agonia creaţionistă a scenaristului filmului (nu degeaba a primit aprecieri acest film pentru originalitatea sa) în competiţie cu „creativitatea fertilă” – în acelaşi domeniu! – a fratelui său geamăn (ambii interpretaţi de Nicolas Cage), după care urmează nişte întâlniri care trezesc nişte suspiciuni ce duc la acţiuni gen spionaj, încălcare a intimităţii, secrete ce au fost aflate şi trebuiesc păzite cu orice preţ… şi, nu în ultimul rând, moartea violentă a unui personaj… Şi ghici în jurul cărui subiect se învârte totul? Viaţa… da, dragilor… Chiar şi plictiseala care apare în film reflectă acest lucru… E un film despre viaţă, foarte original şi… cu Meryl Streep, deja maestră recunoscută în actorie… Nimic de reproşat la adresa ei… Chiar şi actorul ce îl joacă pe tipul cu doi incisivi lipsă (bleah) e nemaipomenit… Te captivează filmul, chiar dacă la început pare să fie vorba de orhidee (hi, hi; sunt frumoase, dar un film întreg despre flori?), apoi dedesubturile încep să apară din ce în ce mai la suprafaţă… Şi culmea, e bazat pe fapte reale… Are nota 9… Plictiseala, deşi justificată, dă impresia (falsă, ce-i drept) că filmul n-are acţiune… Ăsta e singurul defect pe care l-am găsit (având în vedere că acea plictiseală e provocată de agonia aceea creaţionistă)…

The I Inside: Hm… Nota 8, dacă nu 7… De ce? Se vrea a fi o combinaţie dintre Memento şi The Butterfly Effect, care chiar sunt bune (cel puţin, în comparaţie cu filmul în discuţie), dar ceva n-a ieşit cum e bine şi rezultatul e un dezastru care a distrus mixtura… Ciudat, acum am văzut că TBE a ieşit după TII… În orice caz, nu mi-a satisfăcut anumite exigenţe prosteşti, cum ar fi… variaţiunea (acolo, era pe aceeaşi temă), schimbarea (minimă, voiam mai mult), claritatea (nu poţi deosebi viitorul de trecut, e derutant la faza asta, se putea şi mai bine)… Mi-a plăcut că aduce vorba de moartea clinică, poate trezeşte un interes mai mare în rândul oamenilor obişnuiţi… dar e prezentată cu zgârcenie (sau cu subînţelesuri, hm, o fi tabu?)… Ryan Philippe s-a străduit bine… A lăsat unele scăpări (care mi-au scăpat, ce-i drept, dar ceva mă sâcâie că a avut scăpări şi mă enervează că nu pot să arăt cu degetul), în rest ceilalţi n-au fost mai buni ca el, dar nici worse… Cel puţin, aşa mi s-a părut… Oricum, merită văzut pentru cei cărora le place să-şi piardă timpul cu aspecte necunoscute ale unei realităţi subiective… şi pentru cei care sunt de acord cu fatalismul, dar eu nu prea văd aşa lucrurile… În plus, mi s-a părut că era cam limitat… Putea să-l dezvolte mai mult…

Am citit şi două cărţi, vă spun doar de una din ele: Alchimistul, de Paulo Coelho, editura Humanitas. E prima carte citită de mine, scrisă de acest autor, şi vă spun că mi-a plăcut mult, multe din ideile scrise acolo au rezonanţă cu ale mele, chiar mi s-a părut că eu aş putea scrie această carte altfel, dar cu aceleaşi idei, prezentate sub altă formă… Probabil din cauza asta mi s-a părut pe jumătate predictibilă… Dar e deosebită prin simplitatea şi profunzimea ei, vorbeşte despre iubire, aventuri, călătorii, bogăţie interioară şi exterioară, destin versus liberul arbitru şi multe alte subiecte care merită atenţie. Citeam titlurile scrise de acelaşi scriitor – la ultima pagină a cărţii – şi îmi doresc să citesc Jurnalul unui mag şi Vrăjitoarea din Portobello. Poate şi Manualul războinicului luminii, dar s-ar putea să mă răzgândesc, nu se ştie. Hm, în timp ce citeam această carte, am găsit nişte simboluri foarte frumoase prin ilustrativitatea şi subtilitatea lor… dar am găsit şi părţi exagerate, cum ar fi regele bătrân şi telepat, dar poate altfel nu pornea povestea, nu ştiu. Oricum, faza cu acel rege mi s-a părut forţată în comparaţie cu o altă carte care vorbeşte despre „coincidenţe” găsite pe drum, în jurul tău… această carte se numeşte Profeţiile de la Celestine, de James Redfield. Atenţie, James este psiholog. Sau, mă rog, era psiholog practicant timp de 15 ani, dar cred că a rămas astfel chiar şi după ce a rămas fără practică… Nu poţi renunţa la o parte importantă a trecutului tău, nu-i aşa? Aceste cărţi sunt scrise simplu, nu fiindcă ar fi pentru proşti, ci fiindcă se adresează inimii… Care inimă doreşte multă iubire… Trebuie doar să fim atenţi la ce e în jurul nostru…

Ce păcat că lăsăm mintea să ne strice viaţa… Inima doreşte s-o facă mai uşoară şi chiar are soluţii, dar n-o ascultăm din cauza fricii noastre… Şi când n-o ascultăm, viaţa se poate complica… Nici nu e de mirare că atâţia oameni sunt nefericiţi… Dacă simţiţi nevoia să faceţi anumite lucruri, oricât de prosteşti ar fi ele, faceţi-le. Rezolvaţi mai târziu cu urmările. Dar mai întâi, vindecaţi-vă de frică…