Ce păcat…

… de blog şi de faptul că de multe ori nu prea am inspiraţie sau timp să mă ocup de el. Dacă e deja a „n”-a oară când vedeţi că mă plâng de asta, daţi vina pe mine sau pe circumstanţe, după preferinţe sau gusturi.

Vreau doar să „raportez” că am mai tăiat din listă alte trei filme: Angels in America, Adaptation şi The I Inside.

Angels in America: Fain, dom’le, al naibii de fain… Merită să-ţi strici ochii numai pentru Meryl Streep jucând roluri multiple (ba chiar e singura actriţă dintre toţi actorii din miniserie care joacă rol masculin, pe lângă celelalte roluri feminine şi diverse…) cu o graţie de netrecut cu vederea… M-a uimit, pur şi simplu… Oricum, acest film debordează de imaginaţie (deh, efectele speciale sunt chiar speciale, deşi se ghiceşte destul de uşor cum sunt unele făcute, but that’s not the point, ci faptul că era iniţial piesă de teatru), iar acesta e alt motiv pentru care l-am vizionat… Poveşti paralele care ajung să se termine într-un punct (comun) deja e răsuflată, dar folosită cu măiestrie (cum altfel?)… Prea multe paranteze, mintea mea umblă aiurea, dar cam aşa e şi filmul, cu multe paranteze şi cu hoinăreală prin desişul desfăşurării pe mai multe planuri… E distractiv dacă vrei chiar să participi la film ca simplu spectator cu atenţia trează, îndreptată atât spre detalii, cât şi spre imaginea de ansamblu… Şi acţiunea filmului se desfăşoară în anul 1985, cu câteva luni înainte să mă nasc… E pur şi simplu un film adorabil… Îi dau nota 10…

Adaptation: Începe ca un documentar, pe parcurs apare agonia creaţionistă a scenaristului filmului (nu degeaba a primit aprecieri acest film pentru originalitatea sa) în competiţie cu „creativitatea fertilă” – în acelaşi domeniu! – a fratelui său geamăn (ambii interpretaţi de Nicolas Cage), după care urmează nişte întâlniri care trezesc nişte suspiciuni ce duc la acţiuni gen spionaj, încălcare a intimităţii, secrete ce au fost aflate şi trebuiesc păzite cu orice preţ… şi, nu în ultimul rând, moartea violentă a unui personaj… Şi ghici în jurul cărui subiect se învârte totul? Viaţa… da, dragilor… Chiar şi plictiseala care apare în film reflectă acest lucru… E un film despre viaţă, foarte original şi… cu Meryl Streep, deja maestră recunoscută în actorie… Nimic de reproşat la adresa ei… Chiar şi actorul ce îl joacă pe tipul cu doi incisivi lipsă (bleah) e nemaipomenit… Te captivează filmul, chiar dacă la început pare să fie vorba de orhidee (hi, hi; sunt frumoase, dar un film întreg despre flori?), apoi dedesubturile încep să apară din ce în ce mai la suprafaţă… Şi culmea, e bazat pe fapte reale… Are nota 9… Plictiseala, deşi justificată, dă impresia (falsă, ce-i drept) că filmul n-are acţiune… Ăsta e singurul defect pe care l-am găsit (având în vedere că acea plictiseală e provocată de agonia aceea creaţionistă)…

The I Inside: Hm… Nota 8, dacă nu 7… De ce? Se vrea a fi o combinaţie dintre Memento şi The Butterfly Effect, care chiar sunt bune (cel puţin, în comparaţie cu filmul în discuţie), dar ceva n-a ieşit cum e bine şi rezultatul e un dezastru care a distrus mixtura… Ciudat, acum am văzut că TBE a ieşit după TII… În orice caz, nu mi-a satisfăcut anumite exigenţe prosteşti, cum ar fi… variaţiunea (acolo, era pe aceeaşi temă), schimbarea (minimă, voiam mai mult), claritatea (nu poţi deosebi viitorul de trecut, e derutant la faza asta, se putea şi mai bine)… Mi-a plăcut că aduce vorba de moartea clinică, poate trezeşte un interes mai mare în rândul oamenilor obişnuiţi… dar e prezentată cu zgârcenie (sau cu subînţelesuri, hm, o fi tabu?)… Ryan Philippe s-a străduit bine… A lăsat unele scăpări (care mi-au scăpat, ce-i drept, dar ceva mă sâcâie că a avut scăpări şi mă enervează că nu pot să arăt cu degetul), în rest ceilalţi n-au fost mai buni ca el, dar nici worse… Cel puţin, aşa mi s-a părut… Oricum, merită văzut pentru cei cărora le place să-şi piardă timpul cu aspecte necunoscute ale unei realităţi subiective… şi pentru cei care sunt de acord cu fatalismul, dar eu nu prea văd aşa lucrurile… În plus, mi s-a părut că era cam limitat… Putea să-l dezvolte mai mult…

Am citit şi două cărţi, vă spun doar de una din ele: Alchimistul, de Paulo Coelho, editura Humanitas. E prima carte citită de mine, scrisă de acest autor, şi vă spun că mi-a plăcut mult, multe din ideile scrise acolo au rezonanţă cu ale mele, chiar mi s-a părut că eu aş putea scrie această carte altfel, dar cu aceleaşi idei, prezentate sub altă formă… Probabil din cauza asta mi s-a părut pe jumătate predictibilă… Dar e deosebită prin simplitatea şi profunzimea ei, vorbeşte despre iubire, aventuri, călătorii, bogăţie interioară şi exterioară, destin versus liberul arbitru şi multe alte subiecte care merită atenţie. Citeam titlurile scrise de acelaşi scriitor – la ultima pagină a cărţii – şi îmi doresc să citesc Jurnalul unui mag şi Vrăjitoarea din Portobello. Poate şi Manualul războinicului luminii, dar s-ar putea să mă răzgândesc, nu se ştie. Hm, în timp ce citeam această carte, am găsit nişte simboluri foarte frumoase prin ilustrativitatea şi subtilitatea lor… dar am găsit şi părţi exagerate, cum ar fi regele bătrân şi telepat, dar poate altfel nu pornea povestea, nu ştiu. Oricum, faza cu acel rege mi s-a părut forţată în comparaţie cu o altă carte care vorbeşte despre „coincidenţe” găsite pe drum, în jurul tău… această carte se numeşte Profeţiile de la Celestine, de James Redfield. Atenţie, James este psiholog. Sau, mă rog, era psiholog practicant timp de 15 ani, dar cred că a rămas astfel chiar şi după ce a rămas fără practică… Nu poţi renunţa la o parte importantă a trecutului tău, nu-i aşa? Aceste cărţi sunt scrise simplu, nu fiindcă ar fi pentru proşti, ci fiindcă se adresează inimii… Care inimă doreşte multă iubire… Trebuie doar să fim atenţi la ce e în jurul nostru…

Ce păcat că lăsăm mintea să ne strice viaţa… Inima doreşte s-o facă mai uşoară şi chiar are soluţii, dar n-o ascultăm din cauza fricii noastre… Şi când n-o ascultăm, viaţa se poate complica… Nici nu e de mirare că atâţia oameni sunt nefericiţi… Dacă simţiţi nevoia să faceţi anumite lucruri, oricât de prosteşti ar fi ele, faceţi-le. Rezolvaţi mai târziu cu urmările. Dar mai întâi, vindecaţi-vă de frică…

Ultimele veşti – 3 chestii

OK, ştiu că am lipsit cam mult şi asta se datorează faptului că n-am avut inspiraţie. Veştile despre care scriu în acest post nu vreau să fie (prea) personale, aşa că m-am simţit chiar lipsit de ceva despre care să pot vorbi… Aşa că, azi, cum-necum, m-am pomenit cu câte ceva de scris… Şi mă grăbesc, să nu cumva să uit. 🙂

Prima chestie: M-am uitat la filmul Sicko, care e un documentar excelent realizat de Michael Moore, realizatorul unui fel de documentare care aproape arată precum reality-show-urile pe care le vezi în unele locuri. Vă spun atât: având în vedere că e documentar, deci bazat pe fapte cât se poate de reale, merită văzut, fiindcă e realizat într-o manieră alertă, dar uşor de urmărit… Genial… Plus că sfârşitul, în ciuda cuprinsului dureros de asemănător cu cel românesc (ca să vedeţi că noi am copiat capitalismul de la americani şi nu democraţia de la europeni…), este emoţionant şi ultima scenă e chiar haioasă. 🙂 Aş vrea datele de naştere (zi, lună, an, oră, minut şi loc) ale lui Michael, am văzut că e umanist până la a fi aproape fraier, dar se descurcă de minune… Are fler, se vede asta. Aş vrea să-l cunosc, da… În plus, am văzut şi răspunsul la întrebarea unor astrologi, hehe, deşi nu are nici o legătură (cel puţin, nu una evidentă) cu astrologia, însă am privit documentarul şi cu un ochi de astrolog, pe lângă cel de cetăţean.

A doua chestie: Când voiam să recomand filmul şi altora, am intrat pe Y!M, dar când am văzut un avatar, am uitat pe moment, apoi mi-am amintit şi m-am răzgândit. Avatarul pe care l-am văzut e acesta şi l-am rugat pe cel care îl avea să-mi dea poza originală. Mi-a dat-o aici. Apoi mai sunt două poze faine, una aici şi alta colea. Le-aş numi fotografii conjuncturale şi le apreciez tocmai datorită frumuseţii şi rarităţii lor.

A treia chestie: Uitându-mă pe listă, am văzut un status link-uit, pe care scria Am apărut la ştiri 😀 şi am dat click acolo. Imediat mi-am dat seama de neverosimilul situaţiei relatate acolo şi l-am luat la întrebări:

Hidden Angel: ce michteau!
Octavian Sandu: :))
Hidden Angel: zi exact ce s-a intamplat 🙂 ai inventat povestea cu plecarea in spatiu?
Octavian Sandu: =))
Octavian Sandu: iti dai seama
Hidden Angel: dar ce faceai? 🙂
Octavian Sandu: :))
Octavian Sandu: ma jucam, iti dai seama
Hidden Angel: si lumea a luat-o razna, nu?
Octavian Sandu: :))
Octavian Sandu: lumea e de vina, nu eu 😀
Hidden Angel: de fapt, faptul ca ei nu te inteleg e de vina… da, asta e partea lor de vina

Evident, i-am cerut permisiunea să postez această discuţie pe blog şi mi-a dat-o. Mi-a zis că era farsă de 1 Aprilie, deşi cam întârziată (completarea mea). Ah, da, şi un bonus. Site-ul lui Octavian e acesta.

Voi ce mai faceţi? 🙂