Monthly Archives: Martie 2007

Povestea vieţii mele patetice – 3

Câte s-au întâmplat…

Nu mai ştiu unde sau când eram, dar eram în faţa oglinzii şi mă strâmbam în faţa ei, mirându-mă că figura din faţa mea face absolut tot ce fac şi eu. Am încercat să văd dacă mă pot mişca mai repede ca băiatul din faţa mea. Evident, nu reuşeam deloc şi mă miram, că ştiam că nimeni nu reuşeşte să mă imite aşa bine. Ştiam că este o oglindă, un obiect oarecare, aşa că mai mult mă miram de oglindă, ce deşteaptă este, de reuşeşte să mă imite până în cele mai mici detalii. Ţin minte că eram la cabinetul unui audioprotezist din Franţa sau Elveţia (am fost la atâţia, că nu mai ştiu care pe care). Ei, acolo urma să fac un alt test din acelea cu căşti. După ce am intrat în camera aceea plină de aparate, m-am aşezat pe scaun şi m-am uitat la încălţămintea pe care o aveam atunci, probabil nişte adidaşi, care aveau pe ei nişte modele verzi în relief, lucioase, făcute dintr-un plastic moale (sau ceva de genul). L-am chemat pe nenea doctor, ce abia se aşezase să-mi facă testul, să se uite la adidaşii mei… A venit, s-a uitat grăbit şi s-a întors la pupitrul lui. Şi cam atât.

Mai departe… M-am trezit într-o dimineaţă, mă plimbam undeva împrejurul casei Rognon (bineînţeles, pe-atunci nu ştiam numele familiei, nici al oraşului/orăşelului [nu-mi dau seama care din variante e cea corectă, fiindcă era un cartier numai cu case] în care e) şi am surprins doi membri de-ai ei jucând ping-pong (sau tenis de masă, spune-i cum vrei). Erau Louca, un băiat de vreo 12-13 ani, şi o fată de vreo 19-20 ani, căreia nu-i mai ştiu numele, o să-i zic Chinezoaica (din cauza ochilor ei, deşi putea să fie la fel de bine şi japoneză, încă nu ştiu deosebirea, pe când Louca e negru). Dintr-o dată m-a apucat plânsul, nu ştiu de ce. Probabil era plânsul unui copil răsfăţat, rănit în orgoliul lui. Ce, ei se jucau fără mine? Săracii, ei chiar s-au speriat când m-au văzut că plângeam, şi asta din nimic… Până la urmă, m-au invitat la jocul de ping-pong şi am învăţat destul de repede, doar i-am văzut în prealabil.

Într-o altă dimineaţă, tot plimbându-mă împrejurul casei, când am ajuns în dreptul garajului pentru biciclete, am auzit nişte sunete pe care nu le-am mai auzit vreodată. Un pic speriat, m-am dus fuga la dormitorul părinţilor să le spun de ceea ce am auzit. Ei dormeau, eu i-am trezit, că nu mai aveam răbdare. Mama mea s-a sculat şi s-a decis să vadă despre ce e vorba. Am tras-o de mână şi am condus-o până la locul acela, apoi am întrebat-o Ce-i?, adică ce se aude… Ea a zâmbit şi s-a uitat în sus, mi-a arătat ce era, dar nu vedeam, fiindcă în garajul acela nu prea intra lumina, deci era cam întunecos. Era ceva deasupra pragului uşii, nu am reuşit încă să dibuiesc. Mama s-a dus la prag, a întins mâna în sus şi a luat ceva. A ieşit afară, eu o urmam, apoi îmi arăta o vietate care se mişca şi scotea sunete. Mi-a spus că e un pui. La început nu înţelegeam, dar cu mintea de acum zic că e vorba de un pui de pasăre. A întins mâinile, a desfăcut căuşul palmelor şi puiul a ţâşnit rapid de-acolo, luându-şi zborul. Am privit totul mirat, fiindcă nu mai văzusem până atunci o pasăre atât de aproape. Ea zâmbea, cred că din cauza mirării mele…

Altă dată, eram într-un magazin mare (probabil genul de hypermarket pe care-l ştim toţi azi) şi m-a pus Maman (aşa îi ziceam doamnei familiei) într-un loc din cărucior şi am purces la cumpărături. S-a oprit la raionul de haine pentru copii şi a luat două tricouri cu mânecă lungă, după care mă punea să ale. Cu gesturi (nu cunosc limbajul surdo-muţilor), am întrebat-o dacă le pot lua pe amândouă, căci îmi plăceau la fel de mult. Ea a dat din cap că nu, şi a arătat mai întâi una, apoi a doua, adică voia să-mi spună Una din două, alege. Până la urmă, am optat pentru a doua variantă, care avea desenată pe ea unul sau doi mexicani care dormeau pe stânci, cu pălăria imensă atât de cunoscută multora. Evident, nu mai pot purta un astfel de tricou, mama l-a dat unui verişor mai mic de-al meu…

Maman şi Papa (după cum aţi ghicit, tatăl familiei), într-o zi, au venit de undeva şi au adus nişte chestii faine. Era un fel de jucărie, de forma capului lui Mickey Mouse cu ochelari de soare, în care puteam să pun nişte diapozitive şi să le văd mărite prin găurile făcute ca la binoclu în spatele acelui cap. Diapozitivele arătau scene din desenele faimoase cu Mickey, Donald Duck, Goofy, Minnie, Pluto şi alte personaje atât de cunoscute. Mi-a devenit dragă această jucărie, acum nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, ştiu că am luat-o cu mine şi am folosit-o de atâtea ori, încât am reuşit să ţin minte mai toate scenele. Acum abia dacă mai scoate memoria una-două. După ce m-a luat tatăl meu de-acolo, cu duba aceea portocalie, tot drumul am ţinut-o în mână, nici nu mă gândeam să mă despart de ea, cu excepţia momentelor în care trebuie să dorm. Odată, tatăl meu chiar insista să mă pozeze, eu n-aveam deloc chef de aşa ceva… şi cam acestea erau momentele în care mi-am dat seama că nu-l vreau deloc lângă mine. Purtarea lui (sau orice altceva la el) o simţeam ca pe o permanentă sursă de nefericire în viaţa mea şi nu numai. Familia aceea era clar că ţinea cont de sentimentele, emoţiile mele, aşa mă simţeam iubit… El nu făcea deloc acest lucru… nici nu înţelegea cum trebuie să se poarte cu mine… Ai zice că el nici nu ştia ce sunt acelea… şi avea pretenţia să zâmbesc în timp ce mă poza… Într-un fel fără cuvinte, gândeam cam aşa: Cum vrei să zâmbesc, dacă m-ai luat de lângă ei?

Papa avea câteodată obiceiul să filmeze cam ce se petrecea cu cei de lângă el. Eu aveam obiceiul să fug din calea camerei de filmat, nu mă simţeam comod în vizorul acelei camere. Până la urmă, m-am obişnuit şi m-am lăsat filmat. Niciodată n-am înţeles de ce făcea aşa, până am aflat că el a murit de cancer, mulţi ani mai târziu. Atunci am înţeles că el filma pentru cei care-i supravieţuiesc, ca să lase ceva pentru posteritate… Un mod interesant de a le aminti tuturor că a fost alături de ei mereu, presupun… şi ca să le spună că va trăi mereu în inimile lor… În iarna lui 1995-1996, am trimis o scrisoare în engleză (ajutat şi de mama) către ei şi mi-au dat răspuns în franceză, în primăvara lui 1996. A trebuit să-l rog pe tatăl meu să-mi traducă din scrisoarea aceea, şi de-acolo am aflat de moartea lui Papa. Mi-au spus mult mai multe, evident, dar vestea aceea m-a izbit cel mai tare. Aceasta a fost şi ultima scrisoare primită de la ei… Deşi eram invitat în scrisoare să mai merg la ei când pot, cu avionul, chiar nu se mai putea, nu mai erau mijloacele financiare de altădată… Mi-aduc aminte că am fost de două ori la ei şi de fiecare dată am stat cât de mult s-a putut…

Îmi doream de multe ori să merg cu avionul, însă nu am călătorit niciodată cu el; am întrebat-o pe mama dacă a mers vreodată cu el. Mi-a răspuns că de două ori. I-am văzut fotografiile de pe vremea când era mai tânără şi am văzut că era în locuri foarte îndepărtate. Ei bine, unul din acele locuri era chiar San Francisco, l-am recunoscut după casele şi tramvaiul surprinşi ca decor… Ştiţi şi voi serialul Casa plină, după acesta am reuşit să-mi dau seama unde era mama… Vă daţi seama ce norocoasă era, dacă a reuşit pe vremea împuşcatului să iasă atât de departe? Nu era singură, a plecat cu părinţii ei (de fapt, datorită lor a reuşit să vadă lumea).

Dacă ar fi să-mi doresc ceva înainte să mor, ar fi să pot merge cu avionul până în Elveţia, să mă duc în Saint-Aubin şi să-i revăd pe ei… Sunt sigur că s-au schimbat între timp, dar nu cred că strică să-i văd înc-o dată, pentru ultima dată… Abia după aceea voi putea muri liniştit… Am fost în câteva excursii cu ei şi cu părinţii mei, în locuri foarte frumoase, cum n-am să mai văd niciunde… înălţimea amuţitoare a Alpilor îşi merită pe deplin reputaţia, zăpada pură e atât de liniştitoare (deşi pe alocuri am întâlnit şi câteva porţiuni întunecate, dar nu cred că mai contează), primăvara este soarele strălucitor, cerul cristalin, o linişte în aerul curat prin care respiră întreaga natură vie… Am fost pentru prima dată într-o telecabină, de unde am văzut înălţimile ce dezvăluie hăuri imense… Eram chiar un pic speriat, am fost pozat cu mutra asta de speriat, spre hazul unora. Vara, în alte locuri, e multă verdeaţă, auzi tălăngile alpine (în România vezi foarte rar vaci cu clopote atârnate de grumajii lor – sau mi se pare doar mie?)… Alergam ca un spirit liber, mă trânteam pe pământ pentru a admira cerul şi ce se mai vede la el, norii şi păsările… Ştii cum e să simţi că ai libertate totală de mişcare într-un loc primitor şi natural? Poate doar cei care au bunici la ţară au experimentat această stare şi au făcut ceva năzbâtii… Eu nu prea aveam ce să fac, doar alergam şi admiram…

Eu chiar am bunici la ţară (alţi părinţi de-ai mamei, ţineţi minte că am scris înainte că m-am născut cu şase bunici?), însă nu-mi place cum e la noi „la ţară”, nici la câmpie (unde erau ei), nici la munte (unde am fost în vizită la câteva rude)… Totuşi, a fost o excepţie. Am venit, în vara lui 2004, la ţară la munte cu sora mea mică, prietena ei şi – în acelaşi timp – cunoştinţă noastră comună, împreună cu părinţii fetei, plus o altă fată, prietenă cu ele. Cât am stat acolo, s-a întâmplat ca, într-o zi, să merg cu ele într-o mică excursie prin Prahova (nu mai ţin minte numele muntelui pe care am fost, ruşinică mie), ca să mergem la o femeie care ştie să ghicească în cafea. Deşi eu nu mă omor după cafele, eram chiar dispus să beau ceva neplăcut mie pentru a afla o frântură din viitor, mai ales că era gratis. Cât am mers până acolo, s-a nimerit ca eu să mă uit mai mult la cer şi la iarba verde, care-mi aminteau de Elveţia… Chiar am exclamat fetelor: Dacă mă voi îmbogăţi, îmi fac o casă mare chiar aici! Încă nu m-am răzgândit şi sper că va fi aşa. Am ajuns la bătrâna ghicitoare în cafea, am vorbit una-alta, ne-am golit ceştile de cafea, pe care dânsa le-a rotit până s-a întins zaţul pe toată partea interioară a ceştilor, după care le-a pus cu gura în jos pe câte o farfurioară şi le-a lăsat aşa câteva minute. Înainte, ne-a spus că în timp ce bem să ne punem o dorinţă. Eu mi-am pus dorinţa, dar nu mai sunt sigur care e aceea. Chiar dacă aş şti, nu v-aş spune. Primul lucru pe care l-a citit în ceşti e să vadă dacă ni se vor împlini dorinţele. Nu mai ştiu la ele, dar mie mi-a spus că mi se va împlini dorinţa. Tuturor ne-a spus că suntem norocoşi şi că purtăm noroc. Mi-a spus că voi avea bani mulţi (au trecut ani de-atunci şi s-a împlinit prezicerea pentru o vreme, acum sunt la ananghie), dar m-a şi avertizat că s-ar putea să sufăr cu oasele (din fericire, nu s-a întâmplat asta). Cât despre capitolul dragoste, nu mă interesează ce le-a spus lor, dar cu mine a fost mai ezitantă… adică se uita şi parcă se codea să-mi spună ce vede, iar eu mă gândeam că poate e din cauză că vede un băiat în loc să vadă o fată… A zis că sigur e cineva care se gândeşte la mine, iar faza dură e că nu ştiu deloc cine s-ar fi gândit la mine… Probabil ca să schimbe subiectul, mi-a mai spus că voi avea veşti bune şi cadouri. Ceea ce s-a şi întâmplat. A mai spus ceva (legat de şcoală) care m-a făcut să presupun că voi merge la facultate. Dar nu bănuiam deloc ce mă aştepta… Îmi doream de ceva vreme să intru în facultatea de psihologie, dar nu am intrat acolo… Am intrat în altă facultate, dar am renunţat după aceea…

Abia data viitoare vă voi spune ce s-a întâmplat… cu lux de amănunte…

Povestea vieţii mele patetice – 2

Adela mi-a deschis apetitul pentru citit, când eram în clasa întâi sau a doua. M-a întrebat, într-o zi, dacă am învăţat alfabetul şi dacă reuşesc să înţeleg ce se scrie (sau ceva în genul acesta). Am răspuns că da, după care m-a întrebat dacă aş vrea să citesc cărţi. Am zis că da. M-a întrebat dacă ştiu dacă există o bibliotecă a şcolii, am răspuns că nu, dând din cap. Mi-a zis: „Hai să mergem la bibliotecă.” Am urcat un etaj sau două, ne-am dus la capătul coridorului de la etajul al doilea al şcolii, am văzut o uşă care stătea la peretele din stânga şi, bănuitor, am arătat cu degetul acolo, ştiind că uşile din dreapta duc către clase. Ea mi-a confirmat, dând din cap. Am deschis uşa, când – surpriză! – era colega mea de bancă cu o colegă de clasă, amândouă ochelariste şi deja puse pe fapte mari în ale cititului. [Poate nu mă credeţi, dar şi acum le ţin minte numele şi zodiile.] Nu mai ştiu de unde, dar văzusem undeva că scria „Cartea este cel mai bun prieten al omului.”, iar în altă parte „Câinele este cel mai bun prieten al omului”. Evident, eram derutat… După ce am auzit că sunt câini care muşcă, am zis că prima variantă e cea adevărată, fiindcă cei mai buni prieteni sunt cei care nu muşcă niciodată… Zic ce gândeam pe atunci folosind cuvintele pe care le cunosc azi, ce-i drept…

Revenind, atunci era momentul în care am văzut pentru prima dată o bibliotecă şcolară. Bineînţeles, Adela n-a pierdut ocazia şi m-a învăţat cum se numeşte locul în care eram şi cum se pronunţă (o enerva totuşi accentul franţuzesc, pe care nu reuşea să-l combată). Bibliotecara, o femeie la vârsta a treia, părea destul de înţelegătoare. Cele două vorbeau despre mine, Adela o lămurea câte ceva legat de mine, o vedeam pe bibliotecară cum dădea din cap că înţelege tot. Niciodată n-am ştiut cum se numea doamna aceea. Adela m-a întrebat ce aş vrea să citesc şi eu am zis că am auzit de o poveste, „Scufiţa Roşie”, şi că vreau s-o citesc. Doamna a zâmbit, s-a dus la un raft, a luat o cărticică de-acolo şi a dat-o Adelei, care era mai aproape de ea, după care ea mi-a dat micuţa carte. Adela m-a întrebat dacă vreau să mai iau ceva, eu am zis că da, dar nu ştiu ce. Ea mi-a ales alte două cărticele, pe care nu le mai ţin minte, din păcate. Doamna mi-a aranjat o fişă de bibliotecă, dacă aţi luat vreodată cărţi dintr-o bibliotecă şcolară, ştiţi despre ce e vorba. În sfârşit, trebuia să mă semnez, dar uite că nu ştiam cum… Adela a văzut deruta şi mi-a zis că pot să scriu literele mari de la numele meu. Aşa că am pus nişte litere mari, timide: AB. B este chiar iniţiala numelui de familie, nu am al doilea prenume.

Acasă, am citit prima carte din viaţa mea, „Scufiţa Roşie”. Au urmat cărticelele pe care nu le mai ţin minte. Se ştie că majoritatea învaţă alfabetul după Abecedar, aşa că de multe ori eu zic că ar trebui să ne gândim la ceva mai particular. Şi v-am arătat o altă primă carte decât faimosul Abecedar…

De-atunci am împrumutat o mulţime de cărţi. Cel mai mult mi-a plăcut „Legendele Olimpului”, de Alexandru Mitru, pe care am citit-o când eram în clasa a III-a. A, şi în afară de cărţi îmi plăceau şi revistele de benzi desenate, gen „Mickey Mouse” şi „Bugs Bunny”. Făcusem tomuri de reviste numai cu ele. Ţin minte o chestie care poate merită notată: în revista „Familia Flintstone” era băgată şi câte o poveste cu „Familia Jetson”, iar într-una din poveştile acelea, [nu mai ştiu cum se numeşte roşcatul, care era echivalentul lui Fred] a devenit geniu în urma unei conjuncturi neobişnuite şi a folosit un cuvânt pe care a trebuit să-l silabisesc până să-l pot citi cap-coadă înc-o dată şi înc-o dată, până reuşeam să-l rostesc la fel de fluent ca şi restul cuvintelor învăţate până atunci. Cuvântul cu pricina era antediluvian. Prima reacţie a fost s-o întreb pe mama ce înseamnă (aşa m-am învăţat când eram mic, de câte ori întâlneam un cuvânt pe care nu-l cunoşteam, nu ştiu de ce) şi atunci a fost prima dată când am auzit-o să nu ştie semnificaţia vreunui cuvânt. Mi-a indicat totuşi dicţionarul din biblioteca aflată în camera mea, l-a luat, l-a deschis, a căutat cuvântul şi l-a găsit. Aşa că atunci m-am prins: dacă mama nu ştie sau nu e acasă, pot să întreb dicţionarul.

De ce voiam atât de tare să citesc? Bănuiesc că din cauza unui lucru: aveam vreo şase ani când am descoperit benzile desenate, dar nu ştiam să citesc, aşa că am rugat-o (o singură dată) pe mama să-mi citească ce scria în balonaşele acelea. Fiindcă tot căsca şi a adormit în timp ce-mi citea, eram oarecum dezamăgit de ea… Atunci m-am gândit că n-am s-o mai rog vreodată să-mi citească benzile desenate şi mi-am promis că o să învăţ foarte bine să citesc, că altfel o să treacă timpul fără să ştiu ce scrie în acele reviste. Şi aşa m-am ţinut de cuvânt, la „Citire”, care cred că era în clasa I, am luat note [din cele mai] bune. Ca bonus, mă alegeam şi cu laude din partea învăţătoarei că eram cel mai deştept din clasă (luam note mari şi la alte materii)… Mi-a spus mama o dată că a rugat-o pe învăţătoare să nu mă mai laude, că devin invidioşi ceilalţi… La început nu era chiar aşa…

O dată s-a întâmplat să mă scoată la tablă învăţătoarea taman de ziua mea. După ce m-a ascultat, i-a întrebat pe colegi dacă să-mi dea notă mare, că tot e ziua mea. Ei au strigat în cor Da!, eu mă uitam mirat la ei şi, în acelaşi timp, zâmbeam. Eram pur şi simplu bucuros. Dar, mai târziu, s-a întâmplat ca de la 9-10 ani să mă îngraş şi ei au început să facă glume proaste pe seama asta. Mi s-a spart şi incisivul drept, fiindcă alergam şi, cum m-am trezit prea târziu, m-am împiedicat de un coleg care stătea pe patru labe, nu ştiu ce făcea acolo. De la 10-11 ani am început să port ochelari. Am vrut neapărat să aibă rame negre şi lentile rotunde, fiindcă eram fan „Dosarele X” şi am văzut o astfel de pereche la unul din personaje, care mi-a plăcut.

Câţiva ani mai târziu, la gimnaziu, am slăbit şi, la liceu, am început să mă enervez pe ochelari, fiindcă atunci începuse nebunia „Harry Potter” şi nu-mi plăcea că lumea remarca faptul că semăn cu el, mereu trebuia să le explic că ochelarii n-au nici o legătură cu vrăjitorul, din moment ce nici nu am auzit de el pe-atunci (aveam grijă să precizez de cât timp îi am)…

Va urma…

Update: Mi-am amintit că pe bibliotecară o cheamă Lidia sau Ligia, dar niciodată nu i-am spus vreun apelativ, decât „doamnă”, destul de rar.

Povestea vieţii mele patetice – 1

La un an şi câteva luni am avut otită. Părinţii şi-au dat seama de acest lucru mult prea târziu, când eu plângeam încontinuu. Doctorii din Bucureşti (cei din Piteşti nu ştiau ce aveam şi m-au trimis cu părinţii în Capitală) au văzut că otita îmi mâncase timpanele, deci mi-a fost afectat auzul. Diagnostic: hipoacuzie bilaterală profundă, gradul nu mai ştiu care, cred că III. Cât creşteam, aveam să mă confrunt cu o serie de neplăceri… trebuia să port aparat auditiv, să mă duc la o logopedă (prietenă de familie) care mă învăţa să pronunţ clar cuvintele în româna pură, ba chiar mă punea la 6 (şi ceva) ani să scriu, până să intru la şcoală. Opa, am sărit prea mult.

Mama a fost sfătuită, în primii trei ani după ce am surzit, să mă interneze la o şcoală din aceea specială pentru surdo-muţi, însă ştia că eu sunt doar surd, nu şi mut, nici retardat. Aşa că s-a făcut luntre şi punte pentru a mă duce la doctori din cei mai prestigioşi din ţară, însă toţi îi spuneau invariabil: „Îmi pare rău, doamnă, dar e de internat.” Motivul: auzeam prea slab ca să pot comunica vreodată (probabil păream şi idiot). Situaţia s-a schimbat din momentul în care a auzit că există aparate auditive. Aşadar, ne-am dus (şi cu tatăl meu, care vorbeşte fluent limba franceză) în orice loc francofon: Franţa, Elveţia (partea franţuză) şi în alte locuri, dar cel mai des acolo eram. Mi se făceau tot felul de teste, din care audiograma e „faimoasă”… Îmi punea domn’ doctor o pereche de căşti şi apoi din căşti ieşeau sunete mai întâi imperceptibile, după care se intensificau treptat, căci la prima „adiere” trebuia să fac cu mâna că am auzit, după care asistenta (sau doctoriţa, naiba ştie cine era la pupitru) nota cu un semn decibelii şi frecvenţa la care am făcut cu mâna pe o hârtie cu scheme gen „sheet” (cum vedeţi la Excel, dar cu spaţii mult mai restrânse) pentru urechea stângă şi cea dreaptă. Acest test se repetă de mai multe ori, cu felurite sunete. S-a stabilit că pot să port aparat auditiv la urechea dreaptă. Cea stângă e aproape moartă, aud cu ea numai la decibeli mari.

Un episod: m-am săturat de teste, aşa că n-am mai făcut cu nici o mână. Stăteam supărat că nu mi se dădea atenţie, ci urechilor mele… De multă vreme n-am mai văzut-o pe mama să mă îmbrăţişeze, fiind prea preocupată de situaţia mea, şi asta mă ofusca. Ce vreţi, aveam vreo patru ani atunci…

Revenind, în excursiile acelea am întâlnit (de fapt, părinţii mei au întâlnit) tot felul de oameni, în special gazde pentru a avea unde să stăm, hotelurile fiind prea scumpe. Printre ei era familia Rognon din Saint-Aubin, Elveţia. Oameni minunaţi, care au o casă mare şi 11 copii adoptaţi. Aţi citit bine, recitiţi pentru siguranţă. Partea frumoasă era că acei copii erau de toate rasele, iar întreaga familie acoperea toate vârstele, eu fiind mezinul. Am stat un an cu ei, sau mai puţin, nu aveam noţiunea timpului pe-atunci, timp în care deja am aparat auditiv (nu mai ştiu de când) şi ei încercau să mă înveţe să vorbesc franceza, dar eu m-am pricopsit mai mult cu accentul. Sincer, eu chiar nu înţelegeam nimic din ce-mi vorbeau, credeam că sunt în aceeaşi ţară şi că se vorbea aceeaşi limbă, de asta m-am şi mirat când eram strigat „Andrea”, dar am aflat mai târziu (cu ani) că mama familiei era italiancă şi de asta a preferat să-mi spună aşa, după care toţi au început să mă strige aşa, iar eu m-am obişnuit. Am fost şi la o grădiniţă de-acolo, evident că nu mă puteam integra pe-acolo, dar era acolo o domnişoară care mă ajuta cu nişte chestii… mai mult le făcea ea, că eu nu înţelegeam mai nimic din ce se petrecea în jurul meu. Cu toate că multe cuvinte îmi lipseau din vocabular, am intuit multe lucruri şi am acceptat totul ca un dat. Vedeam multe, dar nu puteam spune nimic, deşi vorbeam chestii pe care ei nu le înţelegeau… acum, că-mi aduc aminte, nici eu nu mai ştiu ce voiam să spun, dar ţin minte senzaţiile, emoţiile… Totuşi, exista o punte de comunicare dintre mine şi ceilalţi: anumite intonaţii când se pronunţau numele cunoscute şi gesturile. Aveam cinci ani.

Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost chiar în Elveţia, oamenii aceştia erau chiar primitori, calzi şi foarte răbdători… de multe ori, făceam chestii comice şi râdeam mult, iar ceilalţi râdeau cu mine. Ar fi multe de zis, dar m-am rezumat la câteva. Esenţa e că viaţa era într-adevăr frumoasă acolo. S-a întâmplat, totuşi, să trebuiască să plec de-acolo. A venit tatăl meu cu un soi de camionetă portocalie să mă ia de-acolo… când mi-a zis că trebuie să plec, am simţit prima dată tristeţea în viaţa mea… Cumva, ştiam că nu o să mă mai întorc vreodată la oamenii care mi-au arătat tot ce are viaţa mai bun şi mai frumos… cel puţin, m-a lăsat să-mi iau la revedere de la ei şi am primit şi promisiunea că o să ne mai vedem… Nici măcar nu m-am străduit să zâmbesc, simţeam că eram trist şi asta arătam… Am avut dreptate… Au trecut 16 ani şi de-atunci nu i-am mai văzut…

Acum revin la logopedă, o cheamă Adela. Ea era teribilă ca profesoară, perfecţionistă ca om… Pot să spun că ea a contribuit la formarea mea ca om, mai ales că e şi mama unui băiat cu un an mai mare ca mine, Cristi. Cum era prietenă de familie, mergeam cu părinţii acasă la ea în diverse ocazii. Altă dată, se întâmpla să merg cu bunica din partea tatălui (apropo, m-am născut cu 6 bunici, aţi citit bine) şi cu sora mea (mai mică cu trei ani şi jumătate) în vizită la ea, pentru lecţii (cu ea) şi joacă (cu ea şi Cristi).

A venit şi vremea şcolii, împlinisem deja şapte ani, mai aveam puţin şi în decembrie făceam opt. Mă duceam la o şcoală normală, ce credeaţi? A, am uitat de grădiniţă (şi asta normală), nu am fost numai la cea elveţiană, dar şi la cea locală. Nimic interesant, numai că nu-mi plăcea mâncarea de-acolo şi mi se tot spunea „Hai, mănâncă!”, apoi urma culcarea… Ne culcam toţi dup-amiază parcă pentru a aştepta să treacă ziua în somn, pentru a nu ne plictisi, fiindcă în somn poţi să faci tot ce vrei… Uneori se întâmpla să nu pot dormi şi mă uitam pe furiş la ceilalţi, mă gândeam că ei au noroc că ei dorm, măcar visează frumos, apoi mă uitam la educatoare (ţin minte că am fost învăţat să-i spun „doamnă”, dar eu pronunţam „toamnă”) cum tricota pe un scăunel, ca să nu se plictisească în timp ce noi, copiii, dormeam. Zile fără griji…

Aşa, ziceam de şcoală… Învăţătoarea seamănă puţin cu Adela… La fel de pretenţioasă şi la fel de blândă… Mă deosebeam de ceilalţi mai mult prin faptul că mama stătea lângă mine în primele săptămâni de şcoală, dacă nu chiar luni… Cred că era acolo să se asigure că eu mă adaptez, nici acum nu m-am lămurit pe deplin… Uite că nu mi-a dat prin cap până acum s-o întreb de ce stătea cu mine atunci, dar acum cred că nu mai contează, că e prea târziu… Aveam coleg/ă (acum nu mai ţin minte exact) de bancă, stătea în dreapta, mama era la stânga, lângă geam, stăteam în rândul doi. Am rămas mereu, până la liceu, la banca a doua lângă geam…

În acei ani de şcoală, mama stătea mai tot timpul cu mine să mă ajute cu temele până ajungea să le facă ea, mai ales că uneori se enerva (sau îşi pierdea răbdarea, cam totuna) că eu mă prind mai greu de unele lucruri. Şi aşa – paf! – îmi dădea una peste cap, doar-doar mi se mişcă mai repede rotiţele minţii. Uneori îi mergea. Alteori nu, şi atunci plângeam fiindcă ajungea să mă pedepsească. Un monstru de pretenţii, zice copilul din mine cu mintea de acum. Când luam o notă mică, mama lua o bâtă şi îmi aplica una peste palmă, şi din nou plângeam. Mă gândesc acum că, într-un fel, era bine că îmi urmărea evoluţia şcolară, dar nu în felul acesta… Ţin minte că nu rata nici o ocazie, când venea la şcoală la terminarea orelor să mă ia sau când veneam singur acasă, să mă întrebe dacă m-a scos [învăţătoarea] la tablă. Cu timpul, a lăsat-o mai moale, dar faptul că o apucau istericalele de câte ori mă vedea că lenevesc în loc să învăţ sau să-mi fac temele mă facea să mă sperii de ea… Cu mintea de acum, mă gândesc că, de fapt, punea o iubire condiţionată: Dacă eşti deştept şi harnic, te iubesc, altfel nu. Iar asta nu mi se pare tocmai ok, aşa cum nu mi se părea nici atunci… De câte ori mă bătea cu băţul, mă gândeam că o să ajung s-o bat şi eu, că prea era de tot. Bine, cam aşa se implica mama mea în viaţa mea, fără exagerare.

Dar tatăl meu, din nou fără exagerare, era mai tot timpul absent în casă, preocupat să-şi facă o mare carieră într-o firmă petrolieră, care acum nu mai există. Aşadar, implicarea lui în viaţa mea era aproape zero, dacă nu luăm în seamă faptul că el a ajutat la procrearea mea şi că finanţa gospodăria de-atunci… Amintirile mele legate de el sunt mai mult neplăcute decât plăcute, fiindcă de fiecare dată când greşeam, primeam cel puţin o palmă zdravănă de la el, de mă durea tot corpul… Ceva în mine a început să-şi dorească răzbunarea pierderii inocenţei… Simplul gând că o să-mi pedepsesc părinţii în acelaşi fel în care m-au tratat pe mine mi-a rămas întipărit în minte. Nu ştiau ce răzbunător pot fi… Până la urmă, după ce am aflat de majorat, că îţi faci de capul tău după 18 ani şi eşti lăsat în pace, atunci am stabilit că, dacă situaţia va continua tot aşa şi după ce voi împlini 18 ani, atunci recurg la acelaşi medicament pe care mi l-au aplicat şi mie. Şi mai făceam o clauză mentală: dacă după ce fac majoratul voi fi lăsat în pace, atunci îi voi ierta. Să nu mai zic de faptul că tatăl meu se uita cu neîncredere la mine de câte ori îi ceream bani pentru şcoală… Acum cred că şi-a răscumpărat chestia asta…

Bun, şi ce s-a întâmplat mai departe? Exact cum am anticipat… Nici după ce am făcut 18 nu s-au potolit din „avântul” părintesc, aşa că a trebuit să mă ţin de promisiunea pe care mi-am făcut-o în jurul vârstei de 10 ani… Le-am administrat medicamentul cu sete, pentru toţi anii în care am avut de suferit din cauza lor… Bine, nu i-am omorât cu bătaia, doar le-am făcut ce mi-au făcut şi mie, atât. Nu contează deloc că o făceau fiindcă ţin la mine, fiindcă nu cred asta. Pur şi simplu voiau să mă „modeleze” prin bătaie, prin urmare nu cred că ţineau aşa mult la mine. Există şi „modelarea” prin dragoste necondiţionată, ceea ce e cu totul altceva. O astfel de dragoste mi-a arătat-o bunica din partea mamei, cu care locuiam… Dar s-a întâmplat ca ea să moară în toamna lui 1995, din cauza unui atac cerebral care a ţinut-o în pat câteva luni… Avusesem, cu un an în urmă, un vis în care se făcea că bunica mea era moartă, pusă în coşciug şi cortegiul funerar o conducea pe ultimul drum, în plină ninsoare… Înmormântarea din viaţa reală a avut loc toamna… Din momentul în care a căzut la pat bolnavă, am ştiut că ea va muri şi atunci am început să plâng… Încă o despărţire de cineva minunat… După ce a murit, am plâns mult timp, nu mai ştiu cât, dar mi-a spus bunica din tată că am plâns şase săptămâni. Tot timpul mă întrebam: ce rost are viaţa, dacă tot mori? Am ţinut minte de undeva că există viaţă după moarte, aşa că am început să fiu oarecum interesat de acest subiect. Chiar am simţit (sau am avut impresia că am simţit, nu ştiu) prezenţa spiritului bunicii mele în primele luni după moarte… Vă voi povesti mai târziu cum am descoperit esoterismul.

Bunica lăsase o avere părinţilor mei… Cum erau deja certaţi dinainte ca ea să moară, au divorţat. Aveam 9 ani când ea a murit, apoi 12 când ei au divorţat. Simplul fapt că nu-l suportam pe tatăl meu în apropierea mea a făcut ca eu să mă bucur de divorţ, nu mai trebuie să fiu tensionat când intră în casă… Puteam să stau liniştit, de-„acum” e linişte şi pace… Şi aşa a fost, o bună bucată de vreme…

În drumul meu spre şcoală, erau câteva chioşcuri. În unele din ele, am remarcat o revistă care mă atrăgea, Paranormal, care azi nu se mai difuzează. Am început s-o răsfoiesc şi mi-a plăcut dintr-o dată. Explica multe lucruri misterioase într-un fel ştiinţific sau pur şi simplu relata întâmplări mai mult sau mai puţin insolite care se petrec în lume. Acolo am aflat de descoperirea (decodificarea) codului genetic, că satelitul Sputnik a fost lansat în 1957, că ADN este prescurtarea de la acid dezoxiribonucleic, noutăţi din lumea ştiinţifică internaţională, povestiri cu şi despre fantome, vânători de fantome, am aflat că planeta Jupiter se va transforma în al doilea Soare într-o mie de ani, în opinia unui astronom, o poveste despre o fetiţă care a fost ţinută într-un coteţ de găini timp de mai mulţi ani, până a luat-o cineva de-acolo şi, când au încercat să-i facă reabilitare socială, ea se apăra vehement cu cotcodacuri şi „fâlfâiri” din „aripi”, erau şi articole despre viaţa după moarte, exact ce mă interesa cel mai mult, ocazie cu care am aflat multe lucruri. În fine, am „văzut” multe chestii de-acolo, care m-au ajutat să înţeleg că multe lucruri pot fi altfel decât par… Era şi o pagină de horoscop săptămânal la sfârşitul revistei, mai jos era un sumar din numărul viitor. Cumpăram revista de fiecare dată când apărea, o dată pe săptămână, era chiar ieftină. O ţineam cam tot aşa timp de câţiva ani, până am ajuns să fac o adevărată colecţie, în gimnaziu şi în liceu. Cum am descoperit Astrologia, o ştiţi şi voi, cei care aţi citit la Astroviaţă.

Va urma… Incredibil, nu-i aşa?

Din seria testelor

Am făcut un test (de la Lulu), pentru a vedea în ce etalon de nebunie („personality disorder” îi zice în engleză) mă (re)găsesc.

Personality Disorder Test Results

Paranoid |||||||||||| 50%
Schizoid |||||||||||| 50%
Schizotypal |||||||||||||||| 70%
Antisocial |||||||||| 38%
Borderline |||||||||||| 46%
Histrionic |||||||||||| 50%
Narcissistic |||||||||||| 42%
Avoidant |||||||||||| 46%
Dependent |||||||||||| 46%
Obsessive-Compulsive |||||||||||||| 54%

Take Free Personality Disorder Test
personality tests by similarminds.com

Da, sunt tipul schizotipal. 🙂 Ce spune despre el?

Schizotypal Personality Disorder – individual is uncomfortable in close relationships, has thought or perceptual distortions, and peculiarities of behavior.

Update: Am mai făcut un test. Iată-l. 🙂

Read my VisualDNA Get your own VisualDNA™

Ai blog şi vrei să-l faci cunoscut?

Răspunsul e aici. A nu se crede că eu am de gând să-l urmez.

GNU.org, BadVista.org plus ceva funny

Mă plimbam pe net şi am găsit două chestii faine, pentru cei care s-au săturat de banalităţi şi vor să folosească şi altceva… Şi pentru cei care sunt revoltaţi de Vista… 🙂

GNU, un nou OS (Operating System – sistem de operare).

BadVista, campanie anti-Vista.

Am găsit un titlu fără articol! Am făcut şi screenshot, for the record! Barem am văzut şi eu ceva interesant… 🙂

Calitate şi viteză

Pornografia şi statisticile

Dacă s-ar face o statistică a site-urilor care există în tot WWW-ul, pot să pun pariu că jumătate din ele sunt pornografice, iar restul de diverse categorii: istorie, geografie, astronomie, astrologie, muzică, filme, cinematografie, motoare de căutare, IT şi multe alte chestii…

Aşadar, mulţi sunt în căutare de chestii porno, că pe-aici sunt multe pentru toate gusturile, nici nu cred că merită să le spun… Nu neg, şi eu mă uit câteodată pe ele, ca tot omul. 😛 Numai că m-am reprofilat un pic… Nu mă mai uit pe site-urile tradiţionale de pr0n, ci la bloguri pornografice, să fie mai cu moţ. 😀 Măcar e mai sigur cu ele, nu mi-e frică de viruşi sau viermi ori alte porcării… Puteţi să apreciaţi că eu nu sunt ipocrit… Mai bine porc decât ipocrit, bine? Ne-am lămurit.