În vacanţă

Şi uite aşa, hodoronc-tronc, mă pomenesc că plec în Austria. Am stabilit că o să dau SMS-uri unei prietene bune care stă pe-acolo şi ea mi-a zis să nu uit să activez roaming-ul. Bun, dar uite că nu ştiu cum să-l activez. Folosesc Orange PrePay. Are cineva idee cum? Aş aprecia mult dacă aş primi un răspuns bun. 🙂 Şi mulţumesc. Tocmai am strănutat, hm… Să-mi fie de bine. Sunt într-o zăpăceală la ora asta.

Liberul arbitru

Ca să vezi, eu deja am scris despre liberul arbitru. Mai întâi, povestea începe aici, apoi se continuă aici.

Aş vrea să fac o completare acum.
Adevărul tău este doar al tău. Poate fi diferit de al altuia. Noţiunile de „bine” şi de „rău” sunt mai vagi decât se crede, la fel şi noţiunea de „a judeca”. Aşadar, nu trebuie să te temi cine ştie ce de faptul că eşti diferit. Eşti om, ai liber arbitru, or fără el nu puteai fi diferit de alţi oameni. Căci prin graţie divină ai primit atât liberul arbitru, cât şi faptul de a fi diferit. „A fi” al tău nu are de-a face cu „a fi” al celorlalţi. Este o stare, cum e cea de veghe sau de somn. Nu există perfecţiune, fă doar ce-ţi spune sufletul să faci. Dacă te plictiseşti, înseamnă că ai nevoie de experienţe noi, şi atunci ar trebui să rupi rutina, chiar dacă e comodă. Oricum, eu scriu doar sugestii pe-aici, nu reguli, nu porunci, astfel încât orice ai decide este doar responsabilitatea ta. Nu vreau să se înţeleagă prin acest cuvânt, „responsabilitate”, o povară morală. Pentru că nici nu este. Responsabilitate, din punctul meu de vedere, este doar a recunoaşte faptul că tu ai făcut una sau alta şi atât. Nu trebuie să existe consecinţe nedorite. Doar noi le creăm… Ciudat, nu?

Liberul arbitru implică responsabilitate. Nu implică şi consecinţe. Frumuseţea, pentru a fi admirată, nu are nevoie de consecinţe. Îţi poţi asuma responsabilitatea pentru faptul că o admiri. 🙂 Pentru că tu ai ales s-o admiri. Acesta este liberul tău arbitru. Apare vreo consecinţă din faptul că o admiri? În realitatea ta, da sau nu. În realitatea altuia, probabil, dar asta nu contează. Fiecare trăieşte în realitatea proprie, dar asta nu înseamnă deloc că e rupt de lume, ci chiar dimpotrivă. Lumea este un ansamblu de realităţi diferite, iar asta vedem la nivelul popoarelor Pământului. Vezi câtă diversitate e? Câte diferenţe pe o singură planetă? Ce să mai zicem de întregul Univers… Se contrazic, ar zice unii. Se completează, aş zice eu şi probabil alţii. Dar ştii care e partea frumoasă a vieţii? Că nu contează deloc ce cred alţii. Contează ce crezi tu, căci tu eşti cel care îşi creează propria realitate. Greu de crezut? Depinde…

Cu siguranţă ai auzit de puterea gândului. Da, există această putere. Trebuie doar s-o experimentezi. Dar ca să faci acest experiment, primul pas este să accepţi acest lucru în realitatea ta, ca fiind parte din ea. Apoi să vezi cum acţionează puterea gândului în realitatea ta. În primul link de mai sus, e vorba de un fermier fericit. El a ales să fie fericit şi, deşi nu ştia de puterea gândului, a ales să binecuvânteze tot ce are. Şi vedeţi ce bine-i merge totul. 🙂 Hm, e adevărat că e suficient să te gândeşti la bucurie ca să te simţi bine (în realitatea ta interioară). Dar dacă vrei bucurie şi în realitatea ta exterioară, e de-ajuns să creezi un sentiment care se potriveşte gândului şi gata, s-au creat deja împrejurările virtuale prin care acest lucru să se întâmple şi la modul concret, deşi e nevoie de timp. Poţi programa perioada de timp, dacă vrei, căci Universul n-are limite. Tu, nici atât. De fapt, dacă n-ai fi tu, n-ar fi nici ceilalţi. Şi fără oameni, n-ar fi fi stele, n-ar fi planete, n-ar fi Univers… Căci acestea există datorită nouă…
Dar acesta este un alt subiect de discuţie…

Ne „vedem” data viitoare. 🙂

Iar…

Iar îmi lipseşte inspiraţia… Spuneţi-mi despre ce să scriu. 😀 Pot să debitez chestii inteligente despre orice… Dar nu ştiu ce să aleg din acel „orice”, sunt atâtea posibilităţi şi sunt atât de curios să „aud”, să cunosc ce vreţi să ştiţi… Feedback-ul face multe, dacă vreţi.

Personalitate magică

Vrei să vezi ce personaj de poveste poţi fi? Poţi încerca acest quiz. 🙂

Şi e atât de practic din punct de vedere psihologic…

Ghidul copilăriei

Simţul copilăriei şi simţul umorului fac foarte mult. Joacă-te ca pe vremea când erai copil, imaginează-ţi că ai o voce interioară (de fapt, o ai, dar n-o asculţi din cauza torentului de gânduri care-ţi fac capul calendar) şi încearcă s-o asculţi când e linişte. Ca să ai linişte, asigură-te că nu e zgomot în jurul tău.

Să nu te simţi prost fiindcă vrei să te joci. Simte-te prost fiindcă eşti prea serios/oasă. Maturizarea înseamnă pierderea a ceva preţios pe care numai copiii îl au. Un soi de înţelepciune, un ceva pe care îl vezi, dar nu ştii ce e şi de-aia îi admiri. Nu-i mai admira, pune mâna şi te joacă şi tu, singur/ă sau cu ei. Dacă ei trişează, să le arăţi că e greşit ce fac ei. Dacă nici aşa nu pricep, lasă-i baltă şi joacă-te singur/ă, nu-ţi fă nervi. Aici vorbim de copiii altora, cu ai tăi va trebui să fii mai perseverent/ă, dar nu uita de nervii de oţel şi sunt sigur că ai să reuşeşti, cu excepţia faptului că le dai exemplu de trişare în viaţă – de exemplu, ai spart o bancă (sau o parolă la un computer super-securizat).

Poţi să te joci pur şi simplu folosindu-ţi imaginaţia. Încearcă să vorbeşti cu plante, cum făcea Alice în Ţara din Oglindă. Imaginează-ţi ce-ţi răspund ele şi, dacă te jenezi de faptul că ai putea fi văzut/ă purtând o astfel de conversaţie, alege un moment în care eşti sigur/ă că eşti singur/ă. Ca fapt real, oamenii de ştiinţă chiar au descoperit că plantele sunt vii şi că, dacă le vorbeşti, îţi răspund într-un fel sau altul, dar întotdeauna în tăcere. Arată-le că le apreciezi şi te vei simţi bine, la fel şi ele.

Ia-ţi jucăriile de pe vremea când erai mic/ă şi foloseşte-le. Dacă nu le mai ai, cumpără-le şi joacă-te cu ele. Dacă vrei, poţi să iei cel mai tare calculator şi să joci câte jocuri vrei, dar te vei lăsa prea prins/ă de ele şi vei uita de tot ce e în jurul tău şi apoi nici nu-ţi va plăcea exagerarea, poate doar dacă nu eşti adolescent/ă. Dacă reuşeşti să nu te laşi prea prins/ă, felicitări, indiferent de vârstă.

Simulează că ai un/o prieten/ă imaginar/ă, doar faţă de tine, dacă nu-ţi place să fii văzut/ă ca un/o ciudat/ă. Încearcă să faci astfel încât acel/a prieten/ă să fie invizibil/ă chiar şi pentru tine. Apoi, închipuie-ţi că acel/a prieten/ă este mai inteligent/ă ca tine şi că-ţi dă sfaturi foarte bune. Dacă reuşeşti să auzi foarte clar vocea lui/ei, atunci felicitări, ai ajuns foarte departe, vocea aceea micuţă şi şoptitoare a devenit prietenul/a tău/ta de nădejde. Este un progres foarte important, căci în felul acesta vei şti ce să faci mai departe, nu vei mai fi derutat/ă de toate prostiile pe care le vezi zilnic. Nu-ţi zic să urmezi întocmai ce spune, te încurajez chiar să porţi o conversaţie cu acel/a prieten/ă imaginar/ă, cu excepţia faptului în care ai ajuns într-o situaţie extremă, de genul celei în care un hoţ îţi spune ceva în genul „Banii sau viaţa!”, în care e recomandat să-ţi asculţi vocea interioară (care e a acelui/acelei prieten/e) şi să pui în aplicare orice-ţi spune ea, fără să stai pe gânduri. Dacă-ţi spune să dai bani, dă-i. Dacă-ţi spune să fugi, fugi. E simplu, doar să ai încredere în acea voce.

Dacă v-a plăcut ce am scris, vă cer doar un mic comment, poate sunt completări de făcut. 🙂

Ce ştim?

Că nu vom şti nimic. Nu vom şti nici cum e Dumnezeu, fiindcă nu-l vom înţelege vreodată. Dar ce am învăţat eu? Că el n-are nimic în comun cu oamenii. Nu i se pot da etichete pe care le primesc oamenii… iar dacă e aşa, atunci nici oamenii n-ar trebui etichetaţi, nici de bine, nici de rău… Eu cred în Dumnezeu, cred că e şi neînţeles… De ce zic asta? Fiindcă mă uit la citatele biblice din acest link, descoperit pe un status din lista mea de contacte. Oricum, ştiu că ateii vor savura acest „spectacol”. Cu toate acestea, parcă Dumnezeu se apropie (în imaginaţia unora) de un om îmbătat de puterea aşa-zis deplină (ştiu eu ce nu poate controla). Dumnezeu nu e perfect, deci nu e cum zic credincioşii.
Citatele acelea arată doar o parte din ceea ce este El… Nu e o fiinţă, nu e cineva uman, e doar Spirit… Unul cam capricios, ce-i drept. Însă partea nu poate explica întregul. Deşi întregul poate explica partea. 🙂 O vorbă de duh poate spune multe… Uitaţi-vă la toţi oamenii din jurul vostru. Uitaţi-vă la voi înşivă. Uită-te adânc înăuntrul tău, în sufletul tău, în inima ta. Am citit undeva că Dumnezeu şi-a scris cuvintele în noi (adică noi purtăm Biblia în inimă, deci ştim ce vrea, însă nu vrem să recunoaştem). Asta înseamnă că toţi suntem mici părticele din Dumnezeu. Asta arată că noi suntem simpli, iar el super-complex. El vede lucruri pe care nu le putem vedea şi de aceea ne e uşor să-l acuzăm. Cu toate acestea, faptul că suntem vii ne face complet imprevizibili. Ce să mai spunem de El… 🙂 Căci El e mai mult decât viu.

Pot doar să zic că credinţa nu are de-a face cu raţiunea, ci cu inima.

Dar mulţi preoţi nu cred în Dumnezeu. Ei pretind că au credinţă, dar cei mai mulţi sunt mincinoşi, puţini au cu adevărat credinţă. De exemplu, pentru a fi cu adevărat preot, trebuie să respecţi câteva chestii elementare, precum lepădarea de avere. Adică trebuie să fii sfânt. Or, pentru a fi sfânt, trebuie să fii altfel decât ceilalţi oameni, de neînţeles. În societatea în care trăim ne-am obişnuit cu ideea că nu există sfinţi şi că e normal ca preotul să vrea să fie ca ceilalţi oameni… Dar, pentru Dumnezeu, nu e normal ca preotul, deci slujitorul Său, să strângă bani decât pentru folosul altora, nu propriu. Adică e o aiureală ca un preot, un aşa-zis exemplu al creştinismului, să aibă o maşină care valorează minim 5000 de euro. Or, cu banii aceştia se putea face o adevărată operă de caritate pentru săraci. Căci Dumnezeu i-a binecuvântat pe săraci (bine, nu pe toţi, doar pe cei care şi-au dovedit credinţa). Bineînţeles, o credinţă adevărată în societatea asta e un adevărat pericol pentru conducerea politică, căci anihilează concurenţa, iar dacă e anihilată concurenţa, atunci sistemul se prăbuşeşte, îşi pierde utilitatea. Şi atunci ce să facem? Facem alt sistem, unul mai bun, fireşte. Şi pentru asta e nevoie de alte legi. Nu cele politice, care majoritatea sunt absurde. (De unde ştim asta? Din inimă.)

Oamenii zic că vor conducători competenţi, care să-i scoată din problemele lor. Ei, aici lor le scapă ceva esenţial. Nu au nevoie de nici o conducere, au nevoie doar de ei înşişi, au mai multă putere decât îşi închipuie. Problema e că aşa-zişii conducători au avut grijă să bage frica în oameni, astfel încât să le distrugă inteligenţa, or fără ea nu poţi fi îndeajuns de liber ca să te poţi organiza şi să organizezi adevărate comunităţi. Or, pentru toate astea e nevoie de inteligenţă.

Cum îţi dai seama dacă eşti inteligent? E simplu: cu cât mai des pui întrebări, chiar şi cele aşa-zis prosteşti (nu prea cred că există întrebări prosteşti), cu atât îţi antrenezi mintea, căci a întreba şi a răspunde presupune efort mental, chiar mai mult decât acţiunea singulară de a întreba sau de a răspunde.
[Edit: Bine, inteligenţa nu se limitează numai la ce am spus eu mai sus, dar cred că e un început bun.]

Creştinismul de azi e fals. Nu credeţi că aceasta e cauza problemelor pe care le avem azi? Eu vreau să aud mai întâi câteva răspunsuri, cu cât mai creative, cu atât mai bine.

Ţin minte un citat: „Calea spre Iad e largă şi merg mulţi pe ea. Dar calea spre Rai e îngustă, presărată cu pietre şi spini, puţini merg pe ea.” Este aproximativ citatul, dar e de la Iisus. Şi uite cum, chiar şi după 2000 de ani, răzbate adevărul acelor vorbe… „Cine are ochi de văzut, să vadă. Cine are urechi de auzit, să audă.” – tot Iisus.

Încercaţi să vă imaginaţi ce s-ar întâmpla dacă s-ar desfiinţa concurenţa…

Disclaimer: Nu sunt sfânt, dacă vi se pare că sunt altfel ca alţi oameni. Sunt un observator, un om obişnuit, doar că n-am nimic cu religia, însă ideea de creştinism adevărat e o utopie, fiindcă e foarte frumoasă şi foarte dreaptă. Însă Biblia (probabil Noul Testament acoperă mai mult creştinismul decât cel Vechi) nu reflectă creştinismul întru totul. E cam greu de explicat aici. Mă gândesc doar că vorbele lui Dumnezeu, cele din Biblie, au nevoie de câteva completări. N-am nimic nici cu biserica, deşi ştiu că e falsă. Vreau doar să nu am tangenţe cu fanaticii. Ce mai rămâne? Dumnezeu e neînţeles, preoţii îşi fac de cap, ateii sunt convinşi de propriile lor idei (insuflate de cine?), credincioşii îşi închipuie că Dumnezeu a spus totul în Biblie şi că e perfect… Am uitat ceva?

Vrei o poveste bună?

Uite una. 🙂 Chiar aici.