Etape din viaţa unui bisexual

Atenţie, e ficţiune inspirată din viaţa reală, deci nu se aplică oricui.

12 ani – se uită la fete, se gândeşte la ele; foarte rar şi la băieţi, dar ignoră asta.

14 ani – se uită la fete, încearcă să socializeze cu ele, dar se surprinde pe el însuşi că se uită şi la băieţi şi îşi propune să nu mai facă asta.

16 ani – s-a întâlnit cu o fată şi a uitat pentru moment de cealaltă „problemă”.

18 ani – şi-a pierdut virginitatea cu o fată, dar se întreabă de ce se mai uită la băieţi.

20 de ani – vrea o relaţie serioasă cu o fată; de asemenea, vrea să-şi satisfacă o veche curiozitate.

22 de ani – a descoperit că e mult mai plăcut cu un bărbat decât cu o femeie.

24 de ani – intenţionează să se bucure cât mai mult de viaţă: femei, bărbaţi, nu mai contează.

26 de ani – familia îl bate la cap să se însoare; găseşte o fată, se căsătoreşte cu ea, în acelaşi timp are întâlniri secrete cu bărbaţi.

28 de ani – după ce i s-a născut copilul, nu se mai gândeşte decât să scape de calvar şi să găsească un bărbat care să-i semene cât mai mult (adică însurat şi cu copil).

30 de ani – a găsit bărbatul dorit şi totul e bine; e din ce în ce mai ataşat de copilul său.

32 de ani – soţia îl prinde în pat cu acel bărbat şi îi intentează divorţ; despărţirea de copil şi de iubit îi aduce lacrimi.

34 de ani – caută bărbaţi pe diverse site-uri de gay dating şi are numai aventuri; eventual, alcoolul îi devine companion în fiecare weekend.

36 de ani – din ce în ce mai puţini bărbaţi sub 35 de ani îl vor lângă ei, iar el bea din ce în ce mai des.

38 de ani – rămas singur şi cu burtă, nimeni nu-l mai găseşte atrăgător; devine alcoolic.

40 de ani – simte că a îmbătrânit şi se întreabă ce rost mai are să trăiască.

42 de ani – criza de la mijlocul vieţii îl păleşte: cineva tânăr îi atrage atenţia şi acum vrea să fie din nou tânăr.

44 de ani – a reuşit să-şi aranjeze fizicul cu antrenament sportiv (sau fitness) şi cu mici „retuşuri” estetice; de asemenea, a reuşit să atragă atenţia acelei persoane tinere (nu contează că e femeie sau bărbat) şi vrea o relaţie serioasă cu aceasta.

46 de ani – deocamdată e în relaţie cu persoana dorită şi e fericit.

48 de ani – despărţirea de persoana iubită e dramatică; şi mai dramatic e faptul că a venit la el copilul (acum adult) şi i-a spus destule lucruri dure, suficient de dure încât să-l doară foarte tare pe tipul nostru; în final, omul lovit de soartă se sinucide.

Disclaimer: nu sunt bisexual, sunt doar un tip care s-a întâmplat să-i întâlnească atât de des, încât a ajuns să priceapă, măcar cât de cât, ce e în capul lor. Şi am ajuns să înţeleg că n-aş vrea să fiu în locul lor, oricât de mirobolant ar părea să ţii doi pepeni într-o mână.

Viitorul României

Raportul de ţară al României, elaborat de FMI la 30 septembrie 2010, clarifică obligaţiile faţă de Fond, inclusiv situaţia financiară a României

– Scăderea cu 25% a salariilor bugetarilor se va permanentiza

– Guvernul a minţit în privinţa “stimulentelor” – Scrisoarea de Intenţie către Fond prevede, în mod expres, eliminarea lor

– Dobânzile plătite de Guvern, numai anul acesta, sunt mai mari cu 350 de milioane de euro decât suma economisită din reducerile salariale ale bugetarilor

– În 2010, fiecare român plăteşte aproape 5 milioane de lei vechi pentru a achita numai dobânzile, care depăşesc 9,2 miliarde lei, ale împrumuturilor de stat

– 20% din banii băncilor private sunt împrumutaţi către Guvern

– Medicamentele nu vor mai fi compensate

– 150 de întreprinderi publice, inclusiv cele strategice, vor fi privatizate

Nici nu s-a încheiat primul acordul stand-by cu FMI (ultima tranşă vine în martie 2011), că se negociază deja unul nou. De data asta, este doar de precauţie, adică nu apelăm la o anumită sumă de bani, dar am putea apela, în caz că nevoile ţării o cer. Ca să fim bine înţeleşi, vom plăti Fondul ca să nu ne dea nimic. Dar până se vor elucida clauzele noului împrumut, să recapitulăm puţin condiţiile celui la care suntem deja înhămaţi. Şi fac asta mai ales pentru cei care, naivi sau rău intenţionaţi, susţin că un astfel de acord aduce crediblitate şi stabilitate ţării, dar şi pentru cei care văd în FMI un Moş Crăciun binevoitor, care ne ajută la greu. Nimic mai fals!

Dobânzile anuale sunt mai mari decât economiile din reducerile salariale

Valoarea acordului prezent este de 12,9 miliarde de euro, în cinci tranşe, care, în cea mai mare parte, au mers şi vor merge direct către Rezervele Băncii Naţionale, cu o dobândă aproximativă de 3,5%. Adică, Guvernul nu are acces direct la aceşti bani. BNR împrumută băncile comerciale, la o anumită dobândă, şi mai departe, Guvernul se împrumută de la băncile comerciale, la o dobândă şi mai mare, vehiculată undeva pe la 6-7 puncte procentuale. În prezent, băncile comerciale din România au 20% din bani împrumutaţi statului român, faţă de 8% cât era în 2008.

Conform statisticilor FMI, în anul 2010, statul român va plăti 2,16 miliarde de euro numai pe dobânzi, ceea ce reprezintă 1,8% din PIB. Un calcul simplu demonstrează că fiecare cetăţean român plăteşte, numai anul acesta, suma de aproape 5 milioane de lei vechi ca să acopere dobânzile împrumuturilor Guvernului. A fost o singură excepţie, în timpul campaniei electorale prezidenţiale de anul trecut, când FMI a dat banii direct către trezoreria statului, ceea ce nu poate însemna decât un sprijin făţiş pentru puterea de atunci. Dar nu şi necondiţionat.

FMI este, în ultimă instanţă, o instituţie financiară care are drept scop profitul. Ea împrumută ţări aflate în dificultate financiară şi se asigură că primeşte banii înapoi, fără a fi interesată de modul în care sunt cheltuite sumele. Însă FMI condiţionează întotdeauna împrumuturile prin negocierea cu administaţia centrală a unor politici economice şi fiscale, care trebuie să fie respectate întocmai. Cu cât guvernul unei ţări este mai slab şi mai nepregătit profesional, cu atât condiţiile impuse de FMI vor fi mai drastice. Politicile impuse de FMI sunt extrem de pragmatice, ele nu iau în calcul decât cifrele, nicidecum implicaţiile sociale ale politicilor promovate. Guvernului ţării împrumutate îi revine sarcina de a trece prin Parlament aceste legi, pentru a respecta contractul semnat cu FMI şi de a se bucura în continuare de susţinea sa financiară.

Permanentizarea tăierilor salariale şi reducerea cheltuielilor sociale

Obligaţiile contractule ale Guvernului român pot fi studiate, negru pe alb, pe pagina oficială a Fondului, care face public Raportul de ţară din 30 septembrie, principala sursă de documentare pentru această analiză. Pe scurt, statul român s-a obligat să facă o reformă a salariilor bugetarilor, pe care să le fixeze la nivelul lor redus cu 25%, astfel încât să contracareze hotărârea Curţii Constituţionale, care a permis această tăiere, cu condiţia ca ea să fie temporară. Acest lucru va aduce o creştere de 1,5% din PIB, conform calculelor Fondului, mai puţin decât dobânzile pe care le plătim pentru împrumuturile cu care statul face astfel de reforme.

Deci bugetarii care se aşteaptă să le revină salariul la nivelul de după scădere se înşală amarnic. De asemenea, guvernul s-a obligat contractual să îngheţe pensiile, să elimine subvenţiile în sistemul de sănătate, să reducă personalul guvernamental, să elimine al 13-lea salariu şi primele de vacanţă. Schemele de asistenţă socială vor fi reduse dramatic.

Tăierea stimulentelor, care a declanşat ample proteste în rândul bugetarilor, este prevăzută în mod expres în angajamentul faţă de FMI, la capitolul 14 (Reforme Fiscale) al Scrisorii de Intenţie a României, din 9 septembrie 2010. Reprezentanţii guvernului au minţit public când au spus că nu au fost informaţi că există astfel de stimulente, de vreme ce ele sunt menţionate, ca atare, într-un document oficial al Guvernului. Desigur, există şi probabilitatea ca Guvernul însuşi să nu-şi fi citit scrisoarea, ci doar să fi semnat-o ca “primarul”. Lucru care s-a demonstrat că nu e o nouate.

Fondul mai cere statului român să crească contribuţiile la pilonul doi de pensii, respectiv pensiile private. Până acum, se remarcă, prin aceste politici promovate, o susţinere către instituţiile bancare şi de asigurări private (cei care au fost responsabili pentru crahul financiar din 2008), în dauna instituţiilor publice. Acest lucru înseamnă, în fapt, un transfer de suveranitate din partea statului român, care şi-a asumat să urmărească interesele financiare ale marilor corporaţii financiare, în dauna cetăţenilor săi. Adică, să ia de la săraci şi să dea la bogaţi.

Dar coşmarul nu se termină aici. Statul român s-a obligat să vândă pachetul majoritar de control la aproximativ 150 de întreprinderi publice, inclusiv cele strategice, cum ar fi domeniul energetic. Un alt transfer îngrijorător de suveranitate. Mai mult, guvernul se angajează să promoveze un nou cod al muncii, mai “flexibil”, cum îl caracterizeazp Fondul. Cu alte cuvinte, FMI vrea să se asigure că angajatorii privaţi au mână liberă să angajeze şi să concedieze forţa de muncă, după bunul lor plac. De aici până la reintroducerea sclaviei nu este decât un pas. Mic, se pare, pentru Guvernul român.

După cum se vede, până în prezent, statul român a urmat ad litteram indicaţiile Fondului, chiar dacă, public, a încercat să acrediteze ideea că există un fel de negociere între Guvern şi FMI. Recenta “eroare” din Parlament, care contravine flagrant clauzelor contractuale, va fi, mai mult ca sigur, corectată în scurt timp. Este imposibil ca statul român să schimbe, neprevăzut, schema fiscală, fără aprobarea prealabilă a Fondului. Experienţa arată că FMI nu va agrea niciodată aşa ceva.

Drepturi speciale de tragere la toată lumea

Ce câştigă Fondul, în afara faptului că promovează interesele marilor corporaţii? În primul rând, este onorariul său, care se ridică la 140 de milioane DST (drepturi speciale de tragere, moneda FMI, calculată ca medie a unui coş format din monedele: dolar american, euro, yen şi lira sterlină). În euro, suma depăşeşte 150 de milioane. La ea se mai adaugă şi dobânda, fluctuantă, undeva la 3,5% pe an, pentru cei 12,9 miliarde.

Activitatea Fondului Monetar Internaţional, care are drept misiune declarată cooperarea monetară între cele 187 de ţări membre, a fost deseori criticată, inclusiv de persoane marcante, precum fostul preşedinte american Bill Clinton sau laureatul premiului Nobel în Economie, Joseph Stiglitz, care a declarat odată că Fondul “reflectă ideologia şi interesele comunităţii financiare occidentale”. FMI este, în mod notoriu, adeptul programelor dramatice de austeritate pentru corectarea deficitelor bugetare, care de multe ori au dat greş în mod dezastruos.

De-a lungul timpului, Fondul a susţinut financiar chiar şi regimuri dictatoriale şi militare, deschise către marile corporaţii europene şi americane, în special în ţările din America de Sud, Africa şi Asia. Catastrofala criză din Argentina, din anul 2001, este atribuită nefastei combinaţii între politicile de austeritate dictate de Fond (reducerea cheltuielilor din sănătate, educaţie şi asistenţă socială) şi o clasă politică dispusă să amaneteze resursele naturale strategice în schimbul atingerii intereselor personale.

Ce înseamnă “reforma statului”?

În aceste condiţii, este just să ne întrebăm unde va ajunge România, odată pornită pe această cale trasată pentru ea de reprezentanţii unor interese adverse majorităţii cetăţenilor români? Începe să se contureze destul de clar că finalitatea o reprezintă crearea unei administraţii publice minimaliste şi transferul de responsabilitate către corporaţiile private. Cu alte cuvinte, organizarea statală, aşa cum o cunoaştem, va înceta să existe. Sănătatea, educaţia, apărarea, poliţia, asigurările şi pensiile, transporturile, sistemul energetic şi, în general, toate serviciile oferite în mod tradiţional de către stat vor fi privatizate. Îşi vor permite astfel de servicii numai cei care îşi vor putea asigura venituri suficiente pe cont propriu. În acest timp, o mare parte din populaţie nu îşi va mai putea satisface nici măcar nevoile primare, ceea ce va echivala cu o condamnare la sărăcie, şi poate chiar la moarte. Este un scenariu la care, din păcate, deja asistăm neputincioşi. Oare asta este “reforma statului”, pentru care au votat milioane de români?

Acest articol este scris în calitatea mea de licenţiată în relaţii economice internaţionale şi absolventă a unui master în gestionarea afacerilor externe, la o univesitate vest-europeană.

Articol scris de Claudia Ion

„Fi”-ul ăsta mă termină!

Citeam – de probă, evident – comentariile din acest blog. Şi ghici peste ce am dat!

Sub link-ul „Like” scria „Fi primul…”, restul nu mai contează. Deci corect este „Fii”! Da?

Altfel sunt terminat.😆

Schimbare

Am pus o temă nouă acestui blog. Sper că în felul acesta va fi mai fresh şi îmi vor veni mai uşor ideile pentru el.

Alte fragmente onirice

– Eram un fel de explorator al adâncurilor apelor. Într-o expediţie pe fundul mării, am găsit ceva ce părea a fi o comoară la prima vedere. Când m-am uitat cu atenţie, era o cutie ticsită cu chestii care semănau cu monede. Am luat ceva de jos, speram să fie una din acelea, dar era un dreptunghi argintiu pe care scria 120. Fiindcă voiam o monedă, am mai luat ceva de jos, însă am nimerit un alt dreptunghi, de data asta spart şi se vedea doar o jumătate pe diagonală din el, cu acelaşi număr. M-am întins să mă uit la monedele de pe cufăr şi toate erau argintii, cu numărul 120 pe fiecare. Când luam în mână dreptunghiurile acelea, îmi amintesc că nu erau grele, cum ar fi trebuit să fie argintul, însă mi s-au părut că erau din aluminiu. Îmi mai aduc aminte doar de un fel de iaht, cred că era pentru expediţii, în el fiind un bărbat brunet, cu barbă scurtă şi deasă, l-am văzut gânditor, dar asta era înainte să găsesc chestiile de aluminiu.

– Într-o clasă de liceu la care niciodată n-am fost, mă uitam la elevii de-acolo şi mă gândeam: Doamne, ce mici mi se par acum cei de la liceu! Majoritatea erau fete cu părul deschis la culoare, în diferite nuanţe. M-am gândit că nu strică să mă aşez într-o bancă, să văd ce va fi. A intrat un profesor destul de tânăr (nu cred că l-am văzut până atunci) cu părul cârlionţat, blond închis, înalt, slab, purta o cămaşă cu mâneci scurte, cu dungi negre orizontale şi verticale pe fundal galben închis. Pantalonii erau de culoare închisă, probabil negri, nu-mi dau seama dacă erau blugi. Nu ştiu ce materie preda, dar la un moment dat le-a zis elevilor că pot să copieze de la alţi colegi (sau a zis doar alţii, nu am reţinut exact), iar din momentul acela ei l-au aplaudat, chiuind de bucurie, în timp ce mie mi se părea suspect, m-am gândit că poate nici nu e profesor, e unul fals. Îmi amintesc şi de o plimbare într-un hol plin cu cei de la liceu, dar detaliile îmi sunt prea vagi aici.

– La o masă de poker eram eu, Dana Scully şi Fox Mulder. Mizele nu constau în fise, ca într-un joc obişnuit, ci în bancnote de diferite culori şi mărimi, cărţi de credit şi debit, plus… cărţi de identitate. Scully a pus un card pe masa deja încărcată cu cele enumerate mai sus, Mulder a renunţat şi a pus cărţile jos, cu spatele deasupra, apoi a venit rândul meu. Eu ezitam destul de mult, fiindcă mai aveam doar o carte de identitate, a mea, şi cărţile de joc din mâna mea erau bunicele, însă nu foarte bune. Mă gândeam că poate am şanse şi, dacă vreau să câştig, să-mi risc cartea. Dar nu vreau să-mi risc identitatea şi să pierd. Cu acest ultim gând m-am trezit.

Amalgam de fragmente visate

– Eram la o petrecere cu mulţi invitaţi, care a decurs destul de normal până aproape de sfârşit, când m-am dus într-o sală de mese cu câţiva oameni, m-am aşezat la una, apoi, când s-a aprins lumina, am văzut două perechi de uşi de balcoane, una în faţă şi alta în dreapta, ambele deschise, care arătau invitaţi dormind nefiresc pe scaunele de-acolo, iar eu am avut senzaţia că erau morţi şi am început să mă întreb dacă văd fantome. Ca la un semnal, toţi s-au sculat în picioare (nu brusc) şi am văzut că şi cei de la masă îi vedeau pe cei de la balcon, sculându-se odată cu cei treziţi. Am răsuflat uşurat că nu vedeam stafii. În balconul din faţa mea am remarcat o tânără brunetă îmbrăcată într-o rochie albă de bal, cu bentiţă asortată, cam în stilul versiunii Disney a Cenuşăresei. Locul în care se dădea petrecerea era un fel de palat sau o casă foarte mare, cel puţin o vilă de lux.

– Într-o staţie întunecată de metrou văd pe cineva şi mă iau după acea persoană, sper s-o ajung, e lumină acolo unde vrea să iasă. Mă urc sus pe scări, încep să vorbesc, dar mă uit în jur: o clădire al cărei perete e plin de graffiti cu litere mari, încâlcite, viu colorate, apoi un tânăr alb ce purta o freză afro (cam în genul ăsta, dar fără bentiţă) şi căşti supradimensionate, era aglomeraţie, sus vedeam zgârie-nori şi mă întrebam unde sunt, iar persoana cu care stăteam de vorbă îmi spune că sunt în Manhattan. Sunt surprins, dar încerc să nu arăt asta.

– Mama a venit acasă şi a adus patru ciocolate Milka. Ambalajele arătau la fel, aşa că am luat una la întâmplare şi am început-o. La un moment dat, în timp ce mestecam ciocolata, am simţit ceva tare în gură. M-am dus la baie, am deschis gura în faţa oglinzii şi am văzut patru dinţi ieşiţi din locurile lor, erau din mijlocul mandibulei. Panicat, speriat, m-am dus imediat la mama, care era în cealaltă baie, vorbea la telefon în faţa oglinzii, i-am arătat dinţii, erau curaţi în mâna mea, însă ea n-a părut să-i pese, dar a dat din cap că a luat la cunoştinţă. I-am arătat şi gura, care arăta îngrozitor şi fără urmă de ciocolată sau de sânge. De data asta era total absorbită de conversaţia la telefon. M-am trezit şi am răsuflat uşurat că nu era decât un vis, mama niciodată nu ar avea o astfel de reacţie.

– Un ceas uriaş de aur se afla în faţa mea, dar era neobişnuit. Avea o singură cifră, 7, indicată de limba mică, şi o singură linie, indicată de minutar. Arăta ora 7 fără câteva minute, probabil 10. Am auzit o voce puternică, mi-a spus foarte clar: La ora 7 ai întâlnire cu Destinul! Recunosc că n-am putut să pricep ce voia să-mi spună, nici în vis, nici după ce m-am trezit. Ţin minte doar că aveam un gând: Trebuie doar să ies cu câteva minute înainte, de preferat 10, ca să prind întâlnirea de la ora 7. Ultimul lucru pe care l-am văzut era un flash cu o stradă pe care n-am recunoscut-o, iar pe ea se plimba un personaj care semăna cu un tânăr actor (cred că Leonardo DiCaprio de-acum ceva ani, dar nu sunt sigur) care se grăbea să meargă undeva şi îşi punea paltonul, era îmbrăcat elegant. Am remarcat că strada nu era pustie, iar el era personajul central…

În mod sigur am visat mai multe, însă am reprodus cât de fidel am putut în scris, mai ales că sunt multe goluri.

Dorinţe pentru lume

Dacă aş avea lampa lui Aladdin, aş freca-o şi ar veni djinul la mine, spunându-mi că îmi poate îndeplini oricâte dorinţe vreau, acestea ar fi…

  1. Să dispară băncile şi banii din ele să fie daţi săracilor şi celor cu datorii.
  2. Oricui are peste 2 miliarde de dolari să i se ia jumătate din avere şi să fie dată oamenilor din ţările sărace, cu excepţia sultanului din Brunei, care mi s-a părut corect.
  3. Tuturor celor care urmăreau să ducă oamenii la sapă de lemn, boală şi moarte să li se dea acele lucruri şi banii lor să fie luaţi cu totul şi daţi celor care au nevoie de ei, iar companiile lor să fie desfiinţate şi dispărute.
  4. Sclavilor din Dubai să li se dea bani de la stăpânii lor şi paşapoartele cărora le-au fost luate şi să fie duşi la locurile lor natale, iar sultanului să i se ia toată bogăţia şi să fie distribuită în lume, acolo unde e nevoie de bani.
  5. Oricine a urmărit să ducă oamenii la sclavie, să fie sclav, iar banii şi achiziţiile lor vor fi date celor cărora le pasă de oameni.
  6. Să dispară orice a fost modificat genetic şi să fie înlocuit cu ceva natural. De exemplu, dacă sunt roşii modificate genetic, să fie înlocuite cu (sau, de ce nu, să se transforme în) cele naturale. De asemenea, şi companiile care produc alterări genetice trebuie să dispară, iar banii lor să fie daţi săracilor şi datornicilor din Europa.
  7. Celor care s-au îmbogăţit pe seama traficului cu petrol să li se ia jumătate din bogăţia rămasă (în caz că averile lor depăşeau cele două miliarde din dorinţa a doua) şi să fie daţi banii către mine şi cei care mă cunosc.
  8. Să dispară medicamentele care fac mai mult rău decât bine. Iar capitalurile companiilor farmaceutice să fie date bolnavilor, cu excepţia celor care s-au îmbolnăvit datorită dorinţei a treia.
  9. Oricine a urmărit să facă bani prin exploatarea oamenilor, să fie exploatat, iar jumătate din banii şi achiziţiile sale (chiar dacă averea sa nu depăşeşte cele două miliarde) să fie date celor pe care i-a exploatat.
  10. Toţi oamenii să fie sănătoşi (cu excepţia celor din dorinţa a treia), iar cei care fac sex înainte să împlinească 18 ani să aibă parte de boli venerice uşor de vindecat.

Dorinţe fără şanse de a se împlini, ştiu. Dar mi se par faine, chiar dacă unora o să li se pară nebuneşti. Ştiu că am insistat cam mult cu banii, dar e criză şi trebuie rezolvată cumva…