Arhive blog

Revelaţie

Acum am văzut de ce îmi treceau prin minte tot felul de gânduri de sinucidere… mai demult.

Daca vreţi, puteţi citi un articol foarte lămuritor aici.

Anunțuri

Personalitate magică

Vrei să vezi ce personaj de poveste poţi fi? Poţi încerca acest quiz. 🙂

Şi e atât de practic din punct de vedere psihologic…

Ghidul copilăriei

Simţul copilăriei şi simţul umorului fac foarte mult. Joacă-te ca pe vremea când erai copil, imaginează-ţi că ai o voce interioară (de fapt, o ai, dar n-o asculţi din cauza torentului de gânduri care-ţi fac capul calendar) şi încearcă s-o asculţi când e linişte. Ca să ai linişte, asigură-te că nu e zgomot în jurul tău.

Să nu te simţi prost fiindcă vrei să te joci. Simte-te prost fiindcă eşti prea serios/oasă. Maturizarea înseamnă pierderea a ceva preţios pe care numai copiii îl au. Un soi de înţelepciune, un ceva pe care îl vezi, dar nu ştii ce e şi de-aia îi admiri. Nu-i mai admira, pune mâna şi te joacă şi tu, singur/ă sau cu ei. Dacă ei trişează, să le arăţi că e greşit ce fac ei. Dacă nici aşa nu pricep, lasă-i baltă şi joacă-te singur/ă, nu-ţi fă nervi. Aici vorbim de copiii altora, cu ai tăi va trebui să fii mai perseverent/ă, dar nu uita de nervii de oţel şi sunt sigur că ai să reuşeşti, cu excepţia faptului că le dai exemplu de trişare în viaţă – de exemplu, ai spart o bancă (sau o parolă la un computer super-securizat).

Poţi să te joci pur şi simplu folosindu-ţi imaginaţia. Încearcă să vorbeşti cu plante, cum făcea Alice în Ţara din Oglindă. Imaginează-ţi ce-ţi răspund ele şi, dacă te jenezi de faptul că ai putea fi văzut/ă purtând o astfel de conversaţie, alege un moment în care eşti sigur/ă că eşti singur/ă. Ca fapt real, oamenii de ştiinţă chiar au descoperit că plantele sunt vii şi că, dacă le vorbeşti, îţi răspund într-un fel sau altul, dar întotdeauna în tăcere. Arată-le că le apreciezi şi te vei simţi bine, la fel şi ele.

Ia-ţi jucăriile de pe vremea când erai mic/ă şi foloseşte-le. Dacă nu le mai ai, cumpără-le şi joacă-te cu ele. Dacă vrei, poţi să iei cel mai tare calculator şi să joci câte jocuri vrei, dar te vei lăsa prea prins/ă de ele şi vei uita de tot ce e în jurul tău şi apoi nici nu-ţi va plăcea exagerarea, poate doar dacă nu eşti adolescent/ă. Dacă reuşeşti să nu te laşi prea prins/ă, felicitări, indiferent de vârstă.

Simulează că ai un/o prieten/ă imaginar/ă, doar faţă de tine, dacă nu-ţi place să fii văzut/ă ca un/o ciudat/ă. Încearcă să faci astfel încât acel/a prieten/ă să fie invizibil/ă chiar şi pentru tine. Apoi, închipuie-ţi că acel/a prieten/ă este mai inteligent/ă ca tine şi că-ţi dă sfaturi foarte bune. Dacă reuşeşti să auzi foarte clar vocea lui/ei, atunci felicitări, ai ajuns foarte departe, vocea aceea micuţă şi şoptitoare a devenit prietenul/a tău/ta de nădejde. Este un progres foarte important, căci în felul acesta vei şti ce să faci mai departe, nu vei mai fi derutat/ă de toate prostiile pe care le vezi zilnic. Nu-ţi zic să urmezi întocmai ce spune, te încurajez chiar să porţi o conversaţie cu acel/a prieten/ă imaginar/ă, cu excepţia faptului în care ai ajuns într-o situaţie extremă, de genul celei în care un hoţ îţi spune ceva în genul „Banii sau viaţa!”, în care e recomandat să-ţi asculţi vocea interioară (care e a acelui/acelei prieten/e) şi să pui în aplicare orice-ţi spune ea, fără să stai pe gânduri. Dacă-ţi spune să dai bani, dă-i. Dacă-ţi spune să fugi, fugi. E simplu, doar să ai încredere în acea voce.

Dacă v-a plăcut ce am scris, vă cer doar un mic comment, poate sunt completări de făcut. 🙂

Leapşă – Copilărie

Am primit-o de la Daniel Mihai şi Robert.

Trebuie să zic cu ce şi de-a ce m-am jucat în copilărie.
Ei bine, nu ţin minte mare lucru, decât că eram un singuratic… Mă jucam cu zeci, dacă nu chiar sute de jucării care se stricau în mâinile mele neîndemânatice sau răuvoitoare… Abia când am crescut ceva mai mult mă jucam cu ceilalţi copii, cu mingea, jocuri gen „vânătorul şi raţele”… deşi nu-mi plăcea când venea în viteză la mine… Apoi se întâmpla să joc de-a v-aţi ascunselea, eram când „căutător”, când „ascuns”…
Ţin minte o perioadă când leagănele erau preferatele mele şi mă dădeam din greu cu ele, îmi plăcea să fiu când sus, când jos. Cu cât mai sus, cu atât mai bine. Îmi imaginam că mă apropiam de cer. 🙂 Era aproape ca un zbor. S-a întâmplat o dată să fiu în Craiova şi acolo erau leagănele cele mai meseriaşe, mai ales în prezenţa unui băiat blond care se pricepea de minune să facă leagănele să se apropie de cer… cu fundu-n sus (mă refer la fundul leagănelor, desigur)! Era ameţitor… şi foarte bine… Cum am un văr care locuieşte în Craiova, s-a întâmplat să-l iau şi pe el la leagăne, dar când m-am dat cu el acolo, a început să plângă… Of, of, nu ştie ce sunt alea senzaţii tari! Dar la un moment dat am început să mă plictisesc de leagăne, fiindcă au început să mi se pară… nu ştiu cum, altfel decât ce vedeam înainte… Oricum, se poate considera schimbare de optică…
Mai erau şi jocurile pe care le făceau unii copii din cartier, pe care le jucam şi eu din când în când, eu fiind mereu mai retras ca ceilalţi, în special cele cu coarda… Nu mai ştiu cum se numeşte unul, dar era cu învârtirea corzii în jurul unuia şi ceilalţi trebuiau să facă nu ştiu ce chestii în jurul lui… n-am priceput niciodată jocul ăsta… la fel şi când unul stătea în genunchi şi ceilalţi se apropiau în cerc în jurul lui, îl atingeau cu arătătorul şi începeau să spună chestii pe care nu le înţelegeam… În astfel de ocazii mă retrăgeam, când vedeam ceva şi nu mă dumiream cum stătea treaba…

În rest, vizite la doctori şi psihologi… şi la şcoală… Acolo se întâmpla să mai alerg câte o colegă, în special cea de bancă, dar n-a fost nimic… până la sfârşitul clasei I s-a terminat deja cheful de joacă cu ceilalţi… Am descoperit jocurile electronice şi le jucam în disperare… Erau din acelea care se găsesc numai în străinătate pe vremea aceea şi se conectau la TV. Păpuşile îmi plăceau, cele mari nu eram sigur dacă-mi plăceau sau nu, iar maşinuţe îmi plăceau doar cele teleghidate… A, da, ţin minte o fază. Era o păpuşă roşcată călare pe o motocicletă şi îmi plăcea la nebunie. Dar nu era a mea, ci a altcuiva. Aşa că ăla, ca să-mi facă în ciudă, nu mi-o dădea deloc să mă joc cu ea, zicea că o s-o stric. Era un bătrânel! Ca să vezi… Şi nevastă-sa se tot ruga de el să mă lase cu păpuşa aceea. Dar na, acum au trecut toate…

Acum dau leapşa la câţiva: Deea, Aerian, Oblia, Dark Jade… şi cine mai vrea. 🙂