Viitorul României

Raportul de ţară al României, elaborat de FMI la 30 septembrie 2010, clarifică obligaţiile faţă de Fond, inclusiv situaţia financiară a României

– Scăderea cu 25% a salariilor bugetarilor se va permanentiza

– Guvernul a minţit în privinţa “stimulentelor” – Scrisoarea de Intenţie către Fond prevede, în mod expres, eliminarea lor

– Dobânzile plătite de Guvern, numai anul acesta, sunt mai mari cu 350 de milioane de euro decât suma economisită din reducerile salariale ale bugetarilor

– În 2010, fiecare român plăteşte aproape 5 milioane de lei vechi pentru a achita numai dobânzile, care depăşesc 9,2 miliarde lei, ale împrumuturilor de stat

– 20% din banii băncilor private sunt împrumutaţi către Guvern

– Medicamentele nu vor mai fi compensate

– 150 de întreprinderi publice, inclusiv cele strategice, vor fi privatizate

Nici nu s-a încheiat primul acordul stand-by cu FMI (ultima tranşă vine în martie 2011), că se negociază deja unul nou. De data asta, este doar de precauţie, adică nu apelăm la o anumită sumă de bani, dar am putea apela, în caz că nevoile ţării o cer. Ca să fim bine înţeleşi, vom plăti Fondul ca să nu ne dea nimic. Dar până se vor elucida clauzele noului împrumut, să recapitulăm puţin condiţiile celui la care suntem deja înhămaţi. Şi fac asta mai ales pentru cei care, naivi sau rău intenţionaţi, susţin că un astfel de acord aduce crediblitate şi stabilitate ţării, dar şi pentru cei care văd în FMI un Moş Crăciun binevoitor, care ne ajută la greu. Nimic mai fals!

Dobânzile anuale sunt mai mari decât economiile din reducerile salariale

Valoarea acordului prezent este de 12,9 miliarde de euro, în cinci tranşe, care, în cea mai mare parte, au mers şi vor merge direct către Rezervele Băncii Naţionale, cu o dobândă aproximativă de 3,5%. Adică, Guvernul nu are acces direct la aceşti bani. BNR împrumută băncile comerciale, la o anumită dobândă, şi mai departe, Guvernul se împrumută de la băncile comerciale, la o dobândă şi mai mare, vehiculată undeva pe la 6-7 puncte procentuale. În prezent, băncile comerciale din România au 20% din bani împrumutaţi statului român, faţă de 8% cât era în 2008.

Conform statisticilor FMI, în anul 2010, statul român va plăti 2,16 miliarde de euro numai pe dobânzi, ceea ce reprezintă 1,8% din PIB. Un calcul simplu demonstrează că fiecare cetăţean român plăteşte, numai anul acesta, suma de aproape 5 milioane de lei vechi ca să acopere dobânzile împrumuturilor Guvernului. A fost o singură excepţie, în timpul campaniei electorale prezidenţiale de anul trecut, când FMI a dat banii direct către trezoreria statului, ceea ce nu poate însemna decât un sprijin făţiş pentru puterea de atunci. Dar nu şi necondiţionat.

FMI este, în ultimă instanţă, o instituţie financiară care are drept scop profitul. Ea împrumută ţări aflate în dificultate financiară şi se asigură că primeşte banii înapoi, fără a fi interesată de modul în care sunt cheltuite sumele. Însă FMI condiţionează întotdeauna împrumuturile prin negocierea cu administaţia centrală a unor politici economice şi fiscale, care trebuie să fie respectate întocmai. Cu cât guvernul unei ţări este mai slab şi mai nepregătit profesional, cu atât condiţiile impuse de FMI vor fi mai drastice. Politicile impuse de FMI sunt extrem de pragmatice, ele nu iau în calcul decât cifrele, nicidecum implicaţiile sociale ale politicilor promovate. Guvernului ţării împrumutate îi revine sarcina de a trece prin Parlament aceste legi, pentru a respecta contractul semnat cu FMI şi de a se bucura în continuare de susţinea sa financiară.

Permanentizarea tăierilor salariale şi reducerea cheltuielilor sociale

Obligaţiile contractule ale Guvernului român pot fi studiate, negru pe alb, pe pagina oficială a Fondului, care face public Raportul de ţară din 30 septembrie, principala sursă de documentare pentru această analiză. Pe scurt, statul român s-a obligat să facă o reformă a salariilor bugetarilor, pe care să le fixeze la nivelul lor redus cu 25%, astfel încât să contracareze hotărârea Curţii Constituţionale, care a permis această tăiere, cu condiţia ca ea să fie temporară. Acest lucru va aduce o creştere de 1,5% din PIB, conform calculelor Fondului, mai puţin decât dobânzile pe care le plătim pentru împrumuturile cu care statul face astfel de reforme.

Deci bugetarii care se aşteaptă să le revină salariul la nivelul de după scădere se înşală amarnic. De asemenea, guvernul s-a obligat contractual să îngheţe pensiile, să elimine subvenţiile în sistemul de sănătate, să reducă personalul guvernamental, să elimine al 13-lea salariu şi primele de vacanţă. Schemele de asistenţă socială vor fi reduse dramatic.

Tăierea stimulentelor, care a declanşat ample proteste în rândul bugetarilor, este prevăzută în mod expres în angajamentul faţă de FMI, la capitolul 14 (Reforme Fiscale) al Scrisorii de Intenţie a României, din 9 septembrie 2010. Reprezentanţii guvernului au minţit public când au spus că nu au fost informaţi că există astfel de stimulente, de vreme ce ele sunt menţionate, ca atare, într-un document oficial al Guvernului. Desigur, există şi probabilitatea ca Guvernul însuşi să nu-şi fi citit scrisoarea, ci doar să fi semnat-o ca “primarul”. Lucru care s-a demonstrat că nu e o nouate.

Fondul mai cere statului român să crească contribuţiile la pilonul doi de pensii, respectiv pensiile private. Până acum, se remarcă, prin aceste politici promovate, o susţinere către instituţiile bancare şi de asigurări private (cei care au fost responsabili pentru crahul financiar din 2008), în dauna instituţiilor publice. Acest lucru înseamnă, în fapt, un transfer de suveranitate din partea statului român, care şi-a asumat să urmărească interesele financiare ale marilor corporaţii financiare, în dauna cetăţenilor săi. Adică, să ia de la săraci şi să dea la bogaţi.

Dar coşmarul nu se termină aici. Statul român s-a obligat să vândă pachetul majoritar de control la aproximativ 150 de întreprinderi publice, inclusiv cele strategice, cum ar fi domeniul energetic. Un alt transfer îngrijorător de suveranitate. Mai mult, guvernul se angajează să promoveze un nou cod al muncii, mai “flexibil”, cum îl caracterizeazp Fondul. Cu alte cuvinte, FMI vrea să se asigure că angajatorii privaţi au mână liberă să angajeze şi să concedieze forţa de muncă, după bunul lor plac. De aici până la reintroducerea sclaviei nu este decât un pas. Mic, se pare, pentru Guvernul român.

După cum se vede, până în prezent, statul român a urmat ad litteram indicaţiile Fondului, chiar dacă, public, a încercat să acrediteze ideea că există un fel de negociere între Guvern şi FMI. Recenta “eroare” din Parlament, care contravine flagrant clauzelor contractuale, va fi, mai mult ca sigur, corectată în scurt timp. Este imposibil ca statul român să schimbe, neprevăzut, schema fiscală, fără aprobarea prealabilă a Fondului. Experienţa arată că FMI nu va agrea niciodată aşa ceva.

Drepturi speciale de tragere la toată lumea

Ce câştigă Fondul, în afara faptului că promovează interesele marilor corporaţii? În primul rând, este onorariul său, care se ridică la 140 de milioane DST (drepturi speciale de tragere, moneda FMI, calculată ca medie a unui coş format din monedele: dolar american, euro, yen şi lira sterlină). În euro, suma depăşeşte 150 de milioane. La ea se mai adaugă şi dobânda, fluctuantă, undeva la 3,5% pe an, pentru cei 12,9 miliarde.

Activitatea Fondului Monetar Internaţional, care are drept misiune declarată cooperarea monetară între cele 187 de ţări membre, a fost deseori criticată, inclusiv de persoane marcante, precum fostul preşedinte american Bill Clinton sau laureatul premiului Nobel în Economie, Joseph Stiglitz, care a declarat odată că Fondul “reflectă ideologia şi interesele comunităţii financiare occidentale”. FMI este, în mod notoriu, adeptul programelor dramatice de austeritate pentru corectarea deficitelor bugetare, care de multe ori au dat greş în mod dezastruos.

De-a lungul timpului, Fondul a susţinut financiar chiar şi regimuri dictatoriale şi militare, deschise către marile corporaţii europene şi americane, în special în ţările din America de Sud, Africa şi Asia. Catastrofala criză din Argentina, din anul 2001, este atribuită nefastei combinaţii între politicile de austeritate dictate de Fond (reducerea cheltuielilor din sănătate, educaţie şi asistenţă socială) şi o clasă politică dispusă să amaneteze resursele naturale strategice în schimbul atingerii intereselor personale.

Ce înseamnă “reforma statului”?

În aceste condiţii, este just să ne întrebăm unde va ajunge România, odată pornită pe această cale trasată pentru ea de reprezentanţii unor interese adverse majorităţii cetăţenilor români? Începe să se contureze destul de clar că finalitatea o reprezintă crearea unei administraţii publice minimaliste şi transferul de responsabilitate către corporaţiile private. Cu alte cuvinte, organizarea statală, aşa cum o cunoaştem, va înceta să existe. Sănătatea, educaţia, apărarea, poliţia, asigurările şi pensiile, transporturile, sistemul energetic şi, în general, toate serviciile oferite în mod tradiţional de către stat vor fi privatizate. Îşi vor permite astfel de servicii numai cei care îşi vor putea asigura venituri suficiente pe cont propriu. În acest timp, o mare parte din populaţie nu îşi va mai putea satisface nici măcar nevoile primare, ceea ce va echivala cu o condamnare la sărăcie, şi poate chiar la moarte. Este un scenariu la care, din păcate, deja asistăm neputincioşi. Oare asta este “reforma statului”, pentru care au votat milioane de români?

Acest articol este scris în calitatea mea de licenţiată în relaţii economice internaţionale şi absolventă a unui master în gestionarea afacerilor externe, la o univesitate vest-europeană.

Articol scris de Claudia Ion