Alte fragmente onirice

– Eram un fel de explorator al adâncurilor apelor. Într-o expediţie pe fundul mării, am găsit ceva ce părea a fi o comoară la prima vedere. Când m-am uitat cu atenţie, era o cutie ticsită cu chestii care semănau cu monede. Am luat ceva de jos, speram să fie una din acelea, dar era un dreptunghi argintiu pe care scria 120. Fiindcă voiam o monedă, am mai luat ceva de jos, însă am nimerit un alt dreptunghi, de data asta spart şi se vedea doar o jumătate pe diagonală din el, cu acelaşi număr. M-am întins să mă uit la monedele de pe cufăr şi toate erau argintii, cu numărul 120 pe fiecare. Când luam în mână dreptunghiurile acelea, îmi amintesc că nu erau grele, cum ar fi trebuit să fie argintul, însă mi s-au părut că erau din aluminiu. Îmi mai aduc aminte doar de un fel de iaht, cred că era pentru expediţii, în el fiind un bărbat brunet, cu barbă scurtă şi deasă, l-am văzut gânditor, dar asta era înainte să găsesc chestiile de aluminiu.

– Într-o clasă de liceu la care niciodată n-am fost, mă uitam la elevii de-acolo şi mă gândeam: Doamne, ce mici mi se par acum cei de la liceu! Majoritatea erau fete cu părul deschis la culoare, în diferite nuanţe. M-am gândit că nu strică să mă aşez într-o bancă, să văd ce va fi. A intrat un profesor destul de tânăr (nu cred că l-am văzut până atunci) cu părul cârlionţat, blond închis, înalt, slab, purta o cămaşă cu mâneci scurte, cu dungi negre orizontale şi verticale pe fundal galben închis. Pantalonii erau de culoare închisă, probabil negri, nu-mi dau seama dacă erau blugi. Nu ştiu ce materie preda, dar la un moment dat le-a zis elevilor că pot să copieze de la alţi colegi (sau a zis doar alţii, nu am reţinut exact), iar din momentul acela ei l-au aplaudat, chiuind de bucurie, în timp ce mie mi se părea suspect, m-am gândit că poate nici nu e profesor, e unul fals. Îmi amintesc şi de o plimbare într-un hol plin cu cei de la liceu, dar detaliile îmi sunt prea vagi aici.

– La o masă de poker eram eu, Dana Scully şi Fox Mulder. Mizele nu constau în fise, ca într-un joc obişnuit, ci în bancnote de diferite culori şi mărimi, cărţi de credit şi debit, plus… cărţi de identitate. Scully a pus un card pe masa deja încărcată cu cele enumerate mai sus, Mulder a renunţat şi a pus cărţile jos, cu spatele deasupra, apoi a venit rândul meu. Eu ezitam destul de mult, fiindcă mai aveam doar o carte de identitate, a mea, şi cărţile de joc din mâna mea erau bunicele, însă nu foarte bune. Mă gândeam că poate am şanse şi, dacă vreau să câştig, să-mi risc cartea. Dar nu vreau să-mi risc identitatea şi să pierd. Cu acest ultim gând m-am trezit.

Vis cu o bătrânică şi cu un tânăr

M-am trezit azi la ora 04:45, exact pentru a putea scrie visul, înainte să-l uit. E important să scrii cât mai curând după ce te-ai trezit, chiar e de preferat imediat după ce ai avut visul, pentru a putea scrie cu lux de amănunte.

Se făcea că filmam ca regizor şi producător (gen Michael Moore) şi mă duceam într-un cartier cu echipa, iar visul se desfăşura de parcă eram camera de filmat pornită. Am ajuns la un bloc din acel cartier (seamănă cu unul din Piteşti, Popa Şapcă), apoi căutam pe cineva de la parter. Am sunat (sau am făcut zgomot, nu ştiu exact) şi m-am dus la o fereastră, unde am strigat că aici suntem. A apărut un cap cărunt cu ochelari şi ne-a spus că vine imediat, după care a ieşit să facem interviul ce pare-se că era programat.
De la ea am aflat informaţii interesante, însă am reţinut doar asta: Credeţi că nu suntem în război? Ia uitaţi-vă mai bine. De exemplu, hotelurile sunt foarte bine pregătite şi ştiu dinainte când se va întâmpla un cutremur, ceea ce încalcă tot ce e firesc, inclusiv fatalitatea.
Vedeam imagini cu oameni aflaţi într-un hotel, iar angajaţii de-acolo pur şi simplu îi conduceau în locuri sigure cu puţin timp înainte să se producă un cutremur, probabil un minut.
Bătrânica a mai zis ceva, dar lucrurile nu mai sunt clare. A arătat spre cer, unde erau stele, a zis ceva legat de ele şi că nu ar fi trebuit să se întâmple aşa ceva, probabil se referea la seisme. I-am mulţumit frumos pentru pont şi ne-a zis să avem grijă.

Am văzut un tânăr, după care eu am ajuns să văd ca şi cum aş fi el (nu e primul vis de acest gen). Eram într-un magazin, în faţa a trei vitrine din material negru, înăuntru fiind obiecte mici de artă. A venit o tânără brunetă, cu părul lung şi creponat, să schimbe aşezarea exponatelor din vitrine, iar eu nu înţelegeam ce făcea. Am observat că doar unele obiecte şi-au schimbat locul. Apoi a venit cineva şi, când a fost scos un exponat dintr-o vitrină, a vrut să-l cumpere. Vânzătorul s-a uitat în vitrină şi, observând locul gol (care era printre cele schimbate), a refuzat să-l vândă. Clientul era evident uimit, iar vânzătorul i-a zis să aleagă alt obiect sau să meargă la alt magazin. Cumpărătorul a ales varianta din urmă. A venit altul, care părea foarte dur şi în ţinută sobră, neagră, de business, cu ochelari de soare. Părea agentul Smith din Matrix. A arătat spre obiectul cu pricina, vânzătorul fiind de data asta mult mai încântat să facă tranzacţia. O valiză de bani (era închisă, dar îţi dai seama uşor), obiectul înmânat şi ascuns.
Mi-am adus aminte de o vorbă: Esenţele tari sunt în fiole mici. Mi-am dat seama că, de fapt, era vorba de arme biologice ascunse în obiectele care şi-au schimbat locurile, inclusiv în cel vândut. Mi-am adus aminte de vorbele bătrânei: Credeţi că nu e război? Ia uitaţi-vă mai bine. Exact când voiam să mă uit mai îndeaproape la acele exponate, s-a anunţat închiderea.
Tânărul (acum sunt în afara lui) a început să spună altora ce a văzut, dar nimeni nu-l înţelegea, nici nu-l credea. Oricum, s-a declanşat o urmărire generală pe seama lui, fiind acuzat de trafic de arme biologice. Avea 19 ani când a fost martor la acel schimb comercial, urmărirea a început câteva luni mai târziu, apoi au trecut ani în care a reuşit să se ascundă, dar nimeni nu ştie unde.

Dacă s-a mai întâmplat ceva, nu reuşesc să-mi aduc aminte, deci cam asta-i tot.

Am murit şi am înviat

Titlul e metaforic, bineînţeles, datorită faptului că n-am mai scris aici de multă vreme.

Mă simţeam fără inspiraţie, sufocat de lipsa creativităţii, fiind prins într-o rutină care, de multe ori, nici nu mă prindea bine. În fiecare zi parcă aşteptam să vină muza la mine, făcându-mi o surpriză plăcută. Nu s-a întâmplat acest lucru.

Evident, am început să mă întreb dacă e ceva în neregulă cu mine. Am renunţat să mai intru pe forumuri, deşi înainte intram acolo zilnic. După aceea m-am scufundat într-o mare de filme. Mă uitam la cel puţin două filme pe zi. Pot să spun că cele străine, în afara SUA, sunt foarte bune. Încercaţi-le pe cele finlandeze, în special cele regizate de Aki Kaurismäki, sunt atât de ciudate, încât trebuie să fie foarte bune. 🙂 E suficient să te uiţi la The Man without a Past pentru a-ţi face o idee. Ciudatul şi normalul niciodată nu s-au împletit atât de bine.

Oricum nu aveam de gând să scriu despre filme, deşi niciodată n-a stricat. În timp ce scriam, am primit un tweet despre un site, lockerz.com, hm. Nu-mi surâde deloc ideea asta, de a face un cont doar de curiozitate. Şi aşa am zeci de conturi care probabil zac nefolosite sau au fost şterse. O să las baltă subiectul, nici despre site-uri nu voiam să scriu.

Voiam să scriu despre… mine. 😛 Interesant, n-am ce zice. Nu că aş vrea să mă justific pentru îndelungata absenţă în ale scrisului, dar… mi-am pus întrebări existenţiale. M-am întrebat cine sunt. Nu pot să zic că era o criză de identitate (chiar dacă cineva m-ar contrazice), m-am simţit mai degrabă că m-am întors în adolescenţă, în anii de liceu. Azi-dimineaţă m-am trezit amintindu-mi de două lucruri de-atunci.

Primul era că am fost acuzat de copiat în timpul unei lucrări la ora de geografie, materie care îmi plăcea atunci. Îmi amintesc perfect că mă jucam cu pixul pe partea de jos a băncii în care stăteam, fiindcă eram pe jumătate plictisit şi pe jumătate mă întrebam ce să mai scriu, fiindcă nu ştiam mai nimic despre erele geologice. Atunci profa s-a uitat la mine, din partea cealaltă a clasei, eu fiind în prima bancă, al doilea rând după geam, iar ea era lângă ultima bancă, rândul de lângă perete, şi m-a acuzat de plagiat. Nu cred că e nevoie să spun cât m-a enervat chestia asta. Evident, nici un coleg n-a crezut când am spus că nu copiam nimic, că eu doar mă jucam cu pixul în bancă… O colegă chiar mi-a spus: „Suntem doar noi aici, n-ai de ce să minţi.” La care eu am replicat: „Exact, de ce să mint?” Sau, cel puţin, sper că nu e o amintire fabricată de psihicul auto-indulgent, dar vorbele ei sunt chiar reale.

Al doilea era că l-am prins pe un coleg de-al meu copiind cu caietul în poală, iar aceeaşi profă nu s-a prins, deşi se plimba chiar lângă el… amândoi fiind în ultimele rânduri… profa cu spatele la el… sigur înţelegi tabloul. Eu ce-am făcut? Nimic. Am tăcut, pur şi simplu. Eram foarte nesigur. Ce să fac? Să-l dau de gol? Să-l las în pace? Nefăcând nimic, acum mi-e clar că alesesem varianta a doua. Dar pe-atunci nimic nu mi-era clar. Însă, în ziua în care s-au împărţit lucrările cu notele pe ele, colegul cu pricina lipsea şi m-am oferit să-i dau eu lucrarea. Avea o frumuseţe de 9 pe el. Cu o adnotare: „[…] dar te pierzi în detalii”. Parantezele arată că mai era ceva, dar nu ţin minte, însă ştiu că mă gândeam: „Nu s-a prins că detaliile sunt un indiciu că el ar fi copiat, dar pe mine dă vina fără să verifice”.

Atunci m-a trăsnit: dacă mă gândesc la aceste lucruri, e posibil ca eu să nu fi reuşit să fi trecut peste ele. Apoi, o mică voce îmi spune: „Depinde cum te gândeşti la ele. Cu pasiune sau cu detaşare?” Şi mi-am dat seama: un pic din ambele. Cumva, am ajuns la un echilibru. Pot să mă gândesc la trecut fără să mă las afectat de el.

Mi-am mai amintit de ceva: profesoara de matematică îmi spunea că, dacă fac „afacerea asta” cu ea, s-a zis cu încrederea şi cu … ceva, nu mai ştiu ce zicea. Ştiu că mă gândeam: „Toate astea, de la o simplă privire superficială”. În acelaşi timp, mă miram cum se poate copia la matematică, având în vedere că e o materie care îţi cere să gândeşti…

O altă profă, nu ştiu cum de i-a trecut prin cap, tot în timpul unei lucrări, s-a dus la banca mea şi a înhăţat caietul şi cartea de deasupra ghiozdanului, care erau închise. Aveam obiceiul să le pun deasupra, că aşa mi-era comod, să nu mă chinui să le bag înăuntru. Colegii, când au văzut ce scotea „magiciana”, au scos un „uău” la unison. Dar, să vezi, tot ea a zis că sunt închise. Circumstanţă atenuantă, dar convingătoare, cel puţin în cazul ei. Şi colegii ziceau de ea că e proastă. Alţi superficiali.

Nu ştiu de ce am scris aceste lucruri. Mi-am dat seama că mă pierd în detalii şi că risc să pierd ideea. Oricum, se leagă de chestia mea cea existenţială. Acţiunile ne definesc? Alegerile? Trecutul? Amintirile? Te-ai simţit vreodată că treci prin nişte rotiţe zimţate cărora nu le pasă de ce crezi tu, că ar trebui să laşi una sau alta la o parte, în timp ce-ţi doreai cu disperare să te concentrezi într-un anumit punct? Ei, cam asta am simţit eu… Azi, abia azi, după o pauză letargică de luni întregi de inactivitate, nu numai pe blog, dar şi în viaţă. Parcă am primit un ghiont din neant ca să mă trezesc. Şi uite-aşa mă pomenesc că scriu azi, după ce m-am simţit secătuit de inspiraţie o lungă perioadă de timp.

Acum sunt aici şi zic DA vieţii şi creativităţii. Welcome back. 🙂

Am visat

Se făcea că scriam un post de un kilometru pe-aici, cu ceva referiri astrologice. Nici măcar nu mai ţine minte ce sau despre ce scriam… Dar era fain să mă văd scriind mult. [zâmbet]

De trei ics muiere

Citeam dinr-un jurnal-corespondenţă scris într-un caiet gros, unde soră-mea scria şi se descărca pe-acolo, iar o prietenă de-a ei scria în acelaşi registru de descărcare pentru schimb de idei şi impresii. Multe sunt banalităţi, gen dileme relaţionale, descrise într-un stil destul de hazliu, dar cea mai tare chestie am găsit-o şi nu mă pot abţine să n-o împart, fiindcă mi se pare genial de haioasă. Deci vine aşa…

noi suntem de 3 ics muiere (lolz)

Oricum a trecut multă vreme de când au fost scrise aceste rânduri, cam din 2005. Ele erau în clasa a 9-a sau a 10-a, acum sunt la facultate, e firesc că acestea sunt doar copilării de care să-ţi aminteşti râzând cu poftă. Şi eu eram menţionat pe alocuri, ca un personaj semi-absent, ceea ce nu e rău deloc. Of, şi nu mai pot să bag un smiley, că iese hidoşenia aia…

Şi obişnuiam să omor ţânţari cu mâna goală, dar acum e unul mai şmecher, care mereu scapă.

Happy reading!

Un e-mail de-acum 2 ani

Nu stiu ce sa zic despre mine, ai observat ceva la mine? Daca nu, poate e din cauza ca n-am lasat sa se vada prea multe de la mine… sau poate nu ti-ai dat suficient cu interesul… Acum e 6:10 dimineata si aberez destul de aiurea pe-aici… Ceea ce voiam este dragoste… nu de la tine, ceea ce vreau de la cineva aflat la indepartare este doar comunicarea… Am citit undeva ca face bine sa vorbesti cu necunoscutii, macar ei nu te barfesc pe la colturi imediat ce afla ceva despre tine, fiindca nu ai cunostinte comune cu acesta si, prin urmare, nu trezeste nici un interes povestea unui necunoscut… Asa ca eu, fiind necunoscut, nu ti-am trezit deloc interesul… Era si normal… Sau, la fel de normal, tocmai fiindca eram necunoscut te-a interesat macar putin sa facem un schimb de e-mail-uri (cam slabute, recunosc) si ti-ai zis (probabil) de mine: „un mucos care nu stie ce vrea de la viata”… Nu ai fi chiar departe de adevar, fiindca in viata asta sunt multe aspecte neacoperite, in special din punct de vedere material… Da, material, nu inteleg lumea asta… Pe alte planuri (poate zici ca sunt visator, nu te-as condamna) eu cred ca pot sa inteleg destul de bine lumea… pot sa inteleg viata intr-un fel exclusiv intuitiv si inteleg diferite lucruri practice si materiale numai rational… Fiindca ratiunea si intuitia au rost ambele, numai ca nu stim sa le folosim si suntem foarte tentati sa credem ca ratiunea e potrivita ca stapana a vietii noastre… Nimic mai gresit…
Eu as zice ca intuitia este cea potrivita pentru viata, fiindca ea ne arata solutii la care nu ne-am fi gandit si se merita sa adaptam acele solutii in viata reala… In acelasi fel, intuitiv, daca ai incerca sa transformi o modalitate intuitiva intr-una logica ar iesi oarecum dezastruos… Teoria suna bine, sa facem bine sa ne urmam intuitia, dar practica ne va arata ca ne e frica sa ne urmam propriile impulsuri… De ce? Fiindca am fost invatati ca numai fiind rational poti obtine ceea ce-ti doresti… Intr-o lume fara alte planuri decat cele materiale, poate ar fi mers chestia asta… Dar lumea e mai mult decat materiala, ai observat? Ratiunea e buna ca sclava, intuitia e buna ca stapana… Cum? Asta e intrebarea ratiunii… Eu am renuntat sa pun aceasta, „cum?”, cand e vorba de viata… fiindca e mult prea complexa ca sa merite sa cauti la dinti calul de dar… Asa ca e mult mai bine sa urmezi intuitia… Oare tu urmezi mai mult ratiunea? Ca daca eu am gandire predominant intuitiva, cineva ar trage concluzia ca mi s-ar potrivi un partener cu gandire rationala… Nu as contrazice, numai ca pentru mine nu conteaza numai gandirea (oare tu esti Gemeni? eu sigur am Ascendentul in Gemeni), ci si personalitatea… Am avut o relatie cu o persoana foarte rationala, si am avut destul de multa incredere in aceasta… Bine, persoana este de sex masculin, dar uneori se comporta foarte efeminat… Si faza tare e ca mi-a spus odata ca uraste efeminatii si asa ma vede pe mine… Hm… A gasit si alte insulte cu care sa ma loveasca, mai ales fiindca era cam gelos pe o chestie… aveam ceva ce el nu avea, insa nu cred ca vreunul din noi nu-si dadea seama la momentul respectiv… totusi, n-am suportat sa ma faca „prost”… Eu zic ca el era cel prost, fiindca desi avea ratiune, nu a stiut cum s-o foloseasca in modul cel mai potrivit in cat mai multe situatii… De exemplu, intr-o relatie de dragoste ratiunea nu are ce cauta absolut deloc! In dragoste conteaza mai mult iubirea… Una e sa fii rational, alta e sa fii inteligent si alta e sa fii intelept… Rationalul nu e intotdeauna inteligent, insa cel inteligent stie ca nu toate lucrurile se rezolva cu ajutorul ratiunii, desi nu stie cum, prin urmare inteligentul nu are cum sa fie si intelept… Inteleptul poate fi si rational, si inteligent, stie cand sa foloseasca ratiunea si cand intuitia… Acum se vad inteligentele, nu? Si sunt doua feluri de memorie: cea faptica si cea psihica… 🙂 Cea psihica nu e cu totul OK, fiindca – daca ai tendinta de a nu uita intamplarile negative – te poate afecta… Insa cea faptica nu te poate afecta deloc… E memoria care stie sa redea fara ca omul sa fie afectat in vreun fel cu sentimente negative vizavi de un eveniment etichetat drept negativ… Ceea ce poate fi un blestem pentru unii poate fi o binecuvantare pentru altii…
Ideile bune sunt mai mereu date uitarii, fiindca par nebunesti…
Ai tot dreptul sa stergi e-mail-ul, insa daca ai ajuns la aceste cuvinte, insa ca ai avut rabdare (stiu ca stilul de viata in America de Nord e unul foarte grabit) si – prin urmare – iti sunt recunoscator… si tie, si sortii… fiindca eu cred ca nimic nu e intamplator, dar vezi… intuitia stie ca nimic nu e intamplator, insa ratiunea „vede” ca totul e haos… Multi au fost tentati sa se gandeasca la cea de-a doua varianta, fiindca multi vor o senzatie de siguranta si comoditate… multi se tem de schimbari, de necunoscut… si faza e ca acestea sunt cat se poate de naturale, sunt favorabile evolutiei… Intuitia intelege, ratiunea nu… Intuitia stie mult mai multe decat ratiunea, de aceea eu am mai multa incredere in intuitie decat in ratiune…
Prefer un partener care sa stie sa foloseasca cu intelepciune ratiunea si inteligenta care i-au fost oferite, dar si sa cunoasca intuitia si s-o accepte ca parte integranta si fireasca a naturii sale de om… Daca imi spui ca vreau un visator si ca nu esti tu acela, se prea poate… N-o sa te contrazic… Dar nu stiu cum poate cineva sa ajunga atat de departe fara sa viseze? Numai prin ambitie? Nu stiu ce sa zic… Ambitia distruge, creeaza monstri cu ratiune gresit folosita… Succesul poate fi cea mai mare ratare, daca decizi sa renunti la bucurii si la fericire pentru succesul material… Ne mai si miram de ce vedetele devin deprimate? Pai, e clar: au renuntat la cele mai bune lucruri din viata lor, fara sa stie, iar cand realizeaza, jelesc enorm pentru ceea ce au pierdut… Fiindca pierdera e absolut inestimabila… Cunosc cateva persoane publice si mi-a parut rau pentru tristetea lor, pentru pierderea lor… Nu am stiut cum sa le ajut, ce sfaturi sa le dau, fiindca e deja prea tarziu… Si-au facut-o cu mana lor, tot ei pot sa faca ceva, daca si-ar asculta inima… Sfaturile (cerute sau nu) isi pierd rostul cand cineva nu stie sau nu vrea sa le puna in aplicare… Cand sunt necerute, apare la suprafata dovada prostiei omenesti: de ce sa dai un sfat necerut, cand stii ca oricum n-o sa fie ascultat? Din speranta ca o sa fie ascultat? Mai mult din dorinta mintii de a face ceva, de a spune ceva… Eu n-am simtit o astfel de dorinta… Am stiut sa tac, asa reusesc sa ofer clipe de liniste si pace… 🙂 Acelea pot fi foarte obositoare, chiar daca la prima vedere nu sunt… De ce? Fiindca ne-am obisnuit ca mintea noastra sa fie tot timpul activa, tot timpul ocupata cu diverse chestii…. si uite asa nu mai apucam sa aprofundam chestii care chiar merita aprofundate si nu printr-o activitate febrila, ci prin calm, liniste si pace… Ai incercat vreodata sa-ti faci mintea sa taca? Incearca, e mult mai greu decat pare… Oamenii se gandesc la 101 lucruri pe minut… Cand au de-a face cu linistea, cu lipsa de activitate, imediat cauta ceva de facut… Ei nu pot accepta necunoscutul, le e frica de el… De ce sa se lase in deriva? Fiindca le e teama ca se vor izbi de ceva tare, puternic… Pai, daca ai radarul activ (intuitia) nu ai de ce sa te lovesti de lucruri puternice… Daca, totusi, s-a intamplat sa te lovesti de ele, gandeste-te ca nimic nu e fara rost… poate maruntisurile pe care le ignori au si ele valoarea lor… Poate stii chestia asta deja si zambesti la ceea ce scriu, la aberatia mea…
Dar de ce nu ma opresc, desi ma dor mainile de-atata tastat? Sa-ti spun o chestie: eu am fost 100% spontan cand am scris aceste lucruri, se poate sa fi debitat prostii (in viziunea mintii rationale), dar intuitia ta ce-ti spune? Ti-ai ascultat vreodata intuitia?

Am scris toate aceste lucruri intr-o stare de semi-transa… Oare ce o sa urmeze, cu ce e-mail o sa te stresez? 🙂

***

Data e-mail-ului: 27 februarie 2007. Deci dinainte să fac acest blog.

Ciudat…

Am întâlnit în viaţa mea patru poveşti asemănătoare până la un punct. În toate era vorba de moartea partenerului, la una nu tocmai.

Prima poveste am întâlnit-o la cineva cu care credeam că mă potrivesc. L-am întrebat insistent ce s-a întâmplat de nu mai e cu el, deşi se înţelegeau de minune. Mi-a zis scurt şi sec: „A murit.” Mi-am cerut scuze şi am dat condoleanţe.

A doua… Era o femeie care a scris unei reviste gen „Povestea mea” (şi pe care, din întâmplare, am citit-o) despre accidentul pe care l-a avut soţul ei în străinătate, în care a murit un om şi au supravieţuit doi. Din cauza unei confuzii de nume, i s-a spus că soţul i-a murit. Tragedie mare, plânsete, am plâns şi eu citindu-i povestea. Până s-a lămurit toată chestiunea, la sfârşit m-am bucurat şi eu cu ea. Scria bine, se vede.

A treia… Vorbeam pe messenger cu el şi l-am întrebat (fără să insist, de data asta, sper), cum de s-au despărţit, dacă aveau o poveste de iubire aşa de frumoasă? Mi-a zis (mai plastic decât cel din prima poveste) că a murit… Aici nu mai ştiu ce replică i-am dat, deşi e mai recentă…

A patra… Vedeţi aici… Am plâns cu el, pentru el…

Eu sunt în căutarea unei relaţii şi am impresia că Universul îmi trimite un avertisment… În sensul că voi avea şi eu o poveste din astea… Acum mi-am adus aminte de o altă poveste, asemănătoare cu a doua, doar că al ei chiar a murit… Nasol.